Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

De când şi-a luat Prinţul Charles conac în Ardeal, s-a trezit apetitul românilor pentru saşi. Trăim de-acum cu impresia că săsismele sunt dovezile europenităţii noastre. Şi nu suntem departe de adevăr. În parte, chiar aşa e. Saşii au refăcut viaţa urbană din Ardeal. Tot ei sunt vinovaţi pentru câteva dintre oraşele de peste munţi. Saşii au ridicat multe biserici şi din cauza lor a înflorit comerţul pe la noi. Saşii au adus tiparul şi l-au sprijinit pe Coresi să tipărească româneşte. Numai că sunt şi alte lucruri “europene”, ascunse, pe care nu le cunoaştem. Iar unele nu au neapărat treabă cu saşii. Lucruri care ar merita să ne trezească interesul. Astăzi voi aminti doar pe unul dintre ele: picturile de secol XIV de la Vlaha. Aici întâlnim, alături de ceapa, slana şi pita ardelenească, o adiere diafană de Italie prerenascentistă. Dar să nu mai pierdem timpul. Să dăm drumul la poveşti.

 

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

***

Ioşca zicea către popă că pictura e aproape gata. Numai el avea voie să se treacă dincolo de pânză, să-l întrebe pe meşter dacă îi trebuie ceva. Meşterul Micloş cerea apă, nu mâncare. Era mort de sete. Transpirat. Avea fiebinţeli şi Ioşca se îngrijora pentru sănătatea lui. Dar Micloş îi spunea să n-aibă frică, că are Domnul grija lui. Că fierbinţeala vine de la inimă şi că trupul nu prea are leac pentru aşa ceva. Micloş lucrase o lună în altar, pictase după meşteşugul nou, deprins de la cei de la Oradea. Numai că deodată, la capătul verii, când se apropia şi pictura lui de isprăvit, spuse că nu mai poate lucra cu ochii lumii înfipţi în ceafă. Că trebuie să stea singur. Şi trase o pânză mare dintr-un capăt în celălalt al arcului triumfal. Aruncase caietul de schiţe într-un colţ. Picta în secret, rugându-se, şi nimeni în afară de Ioşca nu ştia ce se petrece în altar. Îl auzeau gemând, bolborosind rugăciuni şi scăpând câte un icnet de bucurie.

Ceilalţi isprăviseră picturile din navă. Trăseseră tare, erau frânţi, dar erau bucuroşi că munca se terminase. Unei calfe îi zvâcnea când şi când mâna dreaptă. Lui Ioşca îi înţepeniseră şalele de la chircit pe schelă. Iar acum aşteptau să termine Micloş, dar meşterul nu prididea cu munca lui. Se făcuse o săptămână de când venea lumea să întrebe când e gata biserica. Nu veneau numai cei din Feneş. Veneau şi vlahii de dincolo de vale, veneau şi unguri de-ai lor dinspre Cluj. Călugării din Mănăştur întrebau şi ei pe oameni când se va isprăvi pictura. Îi rodea pe toţi curiozitatea. De la Feneş până-n Cluj. Şi pentru că nimeni nu mai avea răbdare, trecea lumea puzderie să privească măcar zugrăveala din navă. Îl auzeau uneori pe Micloş gemând în altar şi-şi făceau cruci să-l ajute Domnul să isprăvească. Când se apropia câte unul mai nesimţitor, cu gând să arunce o ocheadă dincolo de cearceaf, Ioşca striga la el. Strigau şi calfele, striga şi popa, iar îndrăzneţul se cuminţea pe loc.

Abia într-o zi de sâmbătă, când Ioşca intră în altar să-i aducă prânzul, îl găsi pe meşter lungit pe schelă cu hainele pătate de vopsea. Îi spuse Micloş că până mâine va fi gata, că mai are puţin şi s-a isprăvit. Şi că să trimită vorbă la Cluj să-i vină nevasta şi copiii, să vadă şi ei. Zis şi făcut. Ieşi Ioşca din altar, duse vestea bună calfelor şi preotului. Lumea din sat se bucura şi se pregătea de prima slujbă în biserica înnoită. Mai ales că venea duminica. Şi trimiseră un călăreţ la Cluj, să o aducă pe jupâneasa Erji şi pe băieţii meşterului.

 

Vir dolorum. Hristos în mormânt arătându-şi rănile

 

A doua zi de dimineaţă, Micloş ieşi după o săptămână din altar. Tremura din cap până-n picioare. Terminase. Era livid. Îşi tăie barba. Se spălă. Puse pe el o cămaşă curată. Nu mâncă nimic. Postea. Aştepta slujba şi el. Stătea şi privea în gol prin biserică. Tot dimineaţa ajunse şi Erji cu băieţii. în urma lor sosiră benedictinii din Mănăştur. Când le văzu hainele negre, popa se ploconi, se dădu din cale şi-i îmbie să stea la loc de cinste în biserică. Lângă ei, meşterii sprijineau pereţii. Mai marii satului urmau să ajungă şi ei. Iar prostimea se îmbulzea care mai de care să prindă loc înăuntru. Se călcau în picioare. Se porcăiau din mâini şi din gură. Câte unul mai înjura cu aia calului. Aşa că preotul se supără. Strigă o dată scurt:

– Sunteţi în casa Domnului! Ce-i asta? Fără spurcăciuni!

Se făcu linişte.

Preotul se frăsuia dinaintea cearceafului. Privi în biserică. Erau toţi adunaţi. Nu lipsea nici-unul. Călugării negri, cu creştetul capului ras, stăteau în rândurile din faţă. Nobilii în spatele lor. Ioşca la stânga, cu calfele. Micloş la dreapta, cu nevasta şi băieţii. Iar prostimea în rest, cât încăpea, şi alţii se-mbulzeau să bage capul pe uşă.

Dacă erau toţi, de-acum puteau să-nceapă. Trase jos pânza, cu gând să ţină slujba. Dar când se apropie cu diaconul să pregătească cele sfinte, din pereţi îl priveau nişte ochi care păreau vii.

Încremeniră privind pictura. Micloş stătea cu ochii în pământ. Ioşca se uita la el cu mândrie şi puţintică invidie. Iar când tăcerea se făcu mai apăsătoare, un călugăr îngenunchie şi spuse în şoaptă:

– E adevărat!

Aşa e. Asta gândeau toţi. Adevărat era Mântuitorul pe cruce. Adevărată era şi Maica Lui jelindu-l cu palmele împreunate. La fel şi Mântuitorul înviind, în Mormânt, cu rănile sângerânde. Erau cu toţii adevăraţi, de parcă ar fi trăit dinaintea lor. Recunoşteau coastele, recunoşteau durerea. Era o minune. Era chiar adevărat.

Aşa şi-a început preotul slujba. Călugării au cântat cu ochii înfipţi în pereţi. Babele au plâns, nobilii s-au înfiorat. Şi toată lumea l-a lăudat pe Micloş. Popa gândea că Domnul S-a pogorît şi a pictat prin meşter. La fel a gândit toată viaţa, de fiecare dată când a privit pictura. Până în ceasul de pe urmă. Şi l-a amintit mereu în rugăciunile lui. Iar meşterul a mers de a pictat şi în alte părţi. A strâns ceva avere, s-a îmbătat cu niţică glorie, iar când a îmbătrânit a avut parte şi de bucurie de pe urma feciorilor. Copiii lui, Márton şi György, ajunseră mari meşteri sculptori. Turnau statui prin străinătăţi. Şi toată lumea le lăuda meşteşugul. Aşa că tatăl lor, meşterul Micloş, a răposat la bătrâneţe într-o casă din Cluj, mulţumit de o viaţă petrecută frumos şi aşteptând să se-nfăţişeze Domnului la Judecată.

 

Scenă cu bocitoare pictată în nava bisericii de la Vlaha de un meşter mai puţin talentat

 

***

Când Giotto a zguduit arta occidentală în preajma anului 1300, în Transilvania se picta în nenumărate feluri, după influenţele de la sud de Dunăre sau de prin părţile nemţeşti. Pictorii nu erau prea talentaţi, picturile erau naive şi plăceau pentru că nu era altceva de plăcut. O stare de anonimat şi de provincie. O pictură simplă. Meşteri fugiţi din alte părţi.

Numai că lucrurile se schimbau în Europa. Italia s-a umplut de discipolii lui Giotto. Ajunseseră atât de mulţi încât trebuiră să plece în străinătăţi pentru a picta. Câţiva au luat şi calea regatului Ungariei. Nu era de mirare, căci regii angevini (Carol Robert, cu care s-a luptat Basarab, şi fiul său, Ludovic cel Mare) aveau mereu de a face cu Italia. Când o invadau, când cochetau cu ea. Lăsau garnizoane la Napoli, se luptau cu oraşele din Italia de nord.

Aşa se face că găsim ecouri ale Trecento-ului italian până şi în Transilvania. Cele mai celebre sunt picturile de la Sântana de Mureş şi Bădeşti. Influenţă italiană există şi în picturile de la Vlaha. Adică cele despre care a fost vorba în povestea noastră. Şi sunt uşor de vizitat. Satul se află la o azvârlitură de băţ de Cluj, acolo unde braţele împădurite ale Apusenilor se domolesc contopindu-se în podişul Transilvaniei.

Dar pentru că veni vorba de picturi, să mai spunem că frescele de acolo au fost pictate în a doua parte a secolului al XIV-lea. Unii vorbesc de 1380, alţii le vor mai timpurii. Şi că influenţa italiană nu ar fi fost directă, ci că a venit dinspre Oradea, unde se ştie că lucraseră meşteri italieni de Trecento, sau dinspre Strigoniu (Esztergom, în Ungaria). S-a mai crezut şi că picturile ar putea fi atribuite unui pictor pe nume Nicolae, trăitor în Cluj. El este Micloş din povestea noastră. Numai că Nicolae-Micloş nu a semnat nicăieri vreo lucrare şi despre el nu ştim decât că era tatăl fraţilor Martin şi Gheorghe, doi sculptori care au turnat statuia celebră a Sfântului Gheorghe de la Praga. O copie a ei, modernă, a fost amplasată şi în Cluj. Astăzi se află mutată în faţa bisericii calvine. Să aducă aminte de meşteşugul clujenilor de odinioară. Dar aceasta ar fi o altă poveste.

Lucrurile sunt care va să zică încurcate. Dacă vrem să fim sinceri, ar trebui să recunoaştem că pictorul de la Vlaha picta ca italienii dar era nu era probabil italian. Că despre el nu ştim nimic altceva şi că se poate să nu fi fost clujeanul Nicolae. La fel de puţine cunoaştem şi despre istoria satului. Vlaha se numea odinioară Feneşul unguresc, avea biserică ridicată de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Comunitatea cuprinsese la începuturi niscavai saşi şi unguri. A devenit apoi numai maghiară şi a rămas la fel până astăzi. Peste vale, dincolo de Luna de sus, exista şi Feneşul românesc. Feneşul acesta este azi în marginea Clujului. Nu-i altul decât satul Floreşti care tinde să devină un cartier al oraşului ardelean.

Pentru cei care locuiţi în Cluj, nu e atât de complicat să vă familiarizaţi cu arta italiană din secolul al XIV-lea. N-aveţi de ce să daţi bani pe bilete de-avioane. Cu maşinuţa sau cu bicicleta sunteţi îndată ajunşi la Vlaha. E la numai douăzeci de kilometri depărtare. În altarul bisericii vă aşteaptă o Răstignire şi un Vir dolorum de mai mare dragul. Nu-s pictate de nume mari ale artei italiene, dar sunt pictate frumos şi cu meşteşug. E ce a ajuns şi pe la noi. Să fim fericiţi că a ajuns şi prin Ardeal ceva.

P.S. Mulţumesc, Emese Sarkadi-Nagy, pentru ajutor şi pentru sfaturile prieteneşti!

 

Foto main: Scena Răstignirii din altarul bisericii de la Vlaha, fotografiată iarna, când soarele intră domol prin fereastra de sud

 

De aceaşi autor puteţi citi:

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior