Ghizii care te fac să vezi Bucureştiul cu alţi ochi

Întotdeauna m-am întrebat ce înţeleg turiştii străini din Bucureşti; cum descifrează, de pildă, un locuitor al ordonatelor state scandinave hăţişul aiuritor al turnurilor de sticlă cocoţate pe monumente părăginite, sau cortinele de blocuri socialiste bandajate în kilometri de reclame capitaliste, plantate de-a lungul străzilor căscate într-un şantier eternizat.

 

 

de Andra Matzal

 

Spre deosebire de alte capitale, care-şi ghidează musafirii pe circuitele bine definite, Bucureştiul îi lasă-n plata Domnului. Nu fascinează prin cine ştie ce repere de neratat – exceptând Casa Poporului –, ci tocmai prin straturile de istorie, adesea cacofonic suprapuse, prin locuri ascunse sau atât de la îndemână, încât pe retina trecătorului obişnuit, s-au banalizat. “Cei mai mulţi străini văd Bucureştiul ca pe o şaorma cu de toate,” mă lămureşte Doru Răduţă, care a deschis vara asta Interesting Times Bureau, unde turiştii sunt invitaţi să cunoască oraşul prin tururi alternative.

Pentru cei 104.000 de turişti străini care, potrivit Institutului Naţional de Statistică, au ajuns lunar la Bucureşti, în primul semestru al lui 2014, orientarea în oraşul-şaorma poate fi grea, iar experienţa anostă. City Bus Tour, care traversează centrul capitalei şi de care se declară nemulţumiţi mulţi din cei care vin la Interesting Times Bureau, derulează invariabil banda traseului cu clădiri de carte poştală standard: Teatrul Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Antipa, Arcul de Triumf ş.a.m.d. Punctele de informare lipsesc aproape cu desăvârşire, aşa că cei mai mulţi dintre turişti rătăcesc în perimetrul centrului, fără prea mari şanse să-i descopere oazele şi logica ce ţine în picioare toate avatarurile lui urbane.

„Eu plec de la ideea că e un lucru bun să nu existe infrastructură turistică, ca-n fabula aia faimoasă cu doi vânzători de pantofi care merg în Africa. După două luni, amândoi trimit câte o telegramă acasă. Unul dintre ei scrie Este oribil, nimeni nu poartă pantofi în Africa. Al doilea scrie: E superb! Nimeni nu poartă pantofi în Africa!,” spune Doru Răduţă care, de când a deschis agenţia, a însoţit lunar în jur de 50 de turişti prin tururile Bucureştilor alternativi. Împreună cu ghizi tineri şi foarte buni cunoscători ai domeniilor în care se mişcă, Doru vrea să surprindă două lucruri îi impresionează pe cei aflaţi la prima întâlnire cu oraşul: contrastul şi oamenii.

„Playlist”-ul de tururi ghidate pleacă de la arta străzii (Alternative Bucharest), arhitectura comunistă (Communism), şi monumentele de arhitectură abandonate (Beautiful Decay), şi ajunge la tihna cartierelor istorice (Hidden Gems) şi la Delta Văcăreşti, din mijlocul betoanelor (Bucharest Delta Walking Tour), făcând cunoştinţă cu câţiva bucureşteni care dau viaţă locului (Meet the Locals) şi refresh-uind vederile cu Bucureştiul (City Photo Tour). Pe lângă tururile care invită la dialog, nu la explicaţii predefinite, Interesting Times Bureau organizează workshop-uri la care doritorii pot fie să participe la o sesiune de street art cu grafferii din Bucureşti, fie la una de muzică, în studiourile unor artişti.

„Eu am biroul deasupra Teatrului Act şi, de fiecare dată când coboram, vedeam turişti cu rucsacul în spate şi harta-n mână, care păreau complet buimaci. Mi-am dat seama că nimeni nu le arată locurile mişto din Bucureşti şi că nu fac altceva decât să vadă Muzeul Satului, Ateneul şi Casa Poporului, după care se duc şi beau în centrul vechi. Dacă ar fi ştiut, de exemplu, că la 10 metri distanţă e o super-grădină, deschisă în curtea Palatului Ştirbei, ar fi putut avea cu totul altă experienţă,” povesteşte Doru, care a vrut să dea mai departe străinilor crâmpeie din Bucureştiul optimist, pe care Cristian Vasile îl fotografiază de câţiva ani.

Ca să-nţeleg însă şi mai bine cum e să fii turist în Bucureşti, m-am întâlnit în centrul oraşului cu Robert Casmirovici, care face parte din crew-ul de explorare urbană Reptilianul, ghid al turului Beautiful Decay. Grupul Reptilianul, care documentează deja de ani buni clădirile abandonate din Bucureşti şi, mai nou, din alte colţuri ale ţării, e cea mai cunoscută iniţiativă de explorare urbană din România, iar Robert cunoaşte deja aproape toate spaţiile abandonate din oraş. Am traversat traficul gălăgios de la Romană şi, odată ajunşi pe străduţe, Bucureştiul şi-a recăpătat memoria îndepărtată prin casele vechi, cu iedera căţărată pe zidăria scorojită, sau cu aparatul de aer condiţionat sforăind lângă coloanele recondiţionate.

Robert ştie poveştile multora dintre ele şi le spune cu intensitate, de parcă ar putea apărea oricând la o fereastră vreo poetesă interbelică ori vreun politician cu ceas de buzunar. Loveşte în tencuiala unei case şi, când sună a gol, îmi spune complice: „Aici a fost un buncăr, dar acum e zidit. Şi acolo, vizavi, avea biroul ambasadorul Germaniei naziste, clădirea e şi ea abandonată.” Chiar acolo, în intersecţia Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, lângă fostul Cazino Victoria, şi el părăsit, dar bine păzit, Manfred Freiherr von Killinger s-a împuşcat în 1944, după căderea lui Antonescu. Şi aşa, strada aia, pe care trecusem de zeci de ori, a căpătat dintr-o dată istorie şi aer de thriller politic.

 

 

Prima oprire e în faţa unei case uriaşe, peste barocul căreia se ridicau plante agăţătoare. Deasupra celor doi titani coşoviţi care abia mai ţineau pe umeri balconul, fâlfâia steagul României. Am intrat în casa care fusese odată cea mai frumoasă din Bucureşti, şi care e încă funcţională, dar care de zeci de ani n-a avut parte de nicio renovare, deşi e monument istoric. Nici îngerii de pe cadrul oglinzilor de la intrare nu avuseseră o soartă mai bună ca titanii: cu nasurile ciobite, burţile ciuruite şi ochii de ipsos găuriţi, îşi păstrau de peste o sută de ani expresia imobílă. Frescele crăpate, la fel şi tavanele cu aer de art nouveau, tencuiala sărită şi culorile ofilite invocau toată melancolia din lume. Prin plafonul vitrat, la rândul lui deteriorat şi acoperit cu praf, pătrundea lumina poate la fel ca atunci când în casă roiau oaspeţi sau funcţionari. Deşi construcţia ei a început în 1900 şi, în afara câtorva reparaţii după cutremurul din ’77 şi a unei reparaţii minore la acoperiş (2004), casa se ţine cât poate de bine şi încă aşteaptă ca vreunul din miniştrii culturii şi patrimoniului s-o salveze de la ruină.

 

 

Zigzagul de monumente abandonate prin care Robert a fost ghid în vreo 50 de tururi conectează însă spaţii şi deznodăminte foarte diferite, aşa că n-apucă să mă confişte iremediabil tristeţea după ce ieşim din curtea unde stau îngrămădite, la propriu, tone de istorie. O luăm pe Calea Victoriei şi ajungem la Palatul Ştirbei, unde au trăit trei generaţii ale familiei, îngrijindu-se de celebrele lor pivniţe de vin, iar mai apoi, odată cu naţionalizarea, s-au instalat Muzeul Artei Populare, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România şi Muzeul Sticlei şi Ceramicii. Astăzi, doar o parte din clădire mai găzduieşte expoziţii, restul fiind transformat în clubul Eden, care, pe timpul verii, îşi deschide grădina invadată de oţetari (foto jos). Palatul Ştirbei e unul din puţinele exemple de monumente reconvertite, iar cariatidele de la ultimul nivel îşi păstrează integritatea mult mai bine decât gârboviţii titani.

 

Sursa foto: The Vandalist

 

Între două opriri, Robert completează imaginea oraşului cu poveşti ale căror declanşatoare sunt întotdeauna clădirile vechi; le ştie istoria şi pe toate cele abandonate le-a explorat şi documentat. Face asta din clasa a zecea, când împreună cu câţiva prieteni au intrat pentru prima oară în Hotel Muntenia, fostul Hotel Paris de pe Strada Academiei, complet abandonat şi-n ziua de azi. „Hotelul s-a închis la jumătatea anilor ’90, după cum am aflat din agendele şi calendarele pe care le-am găsit înăuntru. Se intra destul de greu, tot printr-o clădire abandonată, apoi trebuia să te strecori printr-o ferestruică. Înăuntru, deşi, în mod ciudat, încă exista curent şi liftul mergea, era întuneric beznă, harababură şi mizerie,” îşi aminteşte Robert înainte să ajungem la Ciclop, prima parcare supraetajată din Bucureşti.

Ciclopul, deşi se află chiar pe Magheru şi e încă funcţional, iar pereţii lui au fost updataţi prin lucrări de street art, nu iese în evidenţă la prima vedere, căscându-se tăcut spre haosul traficului. Şi mai subtil se deschide, la doar câteva minute distanţă, Pasajul Englez, pe care la rândul meu l-am descoperit cu uimire acum câţiva ani, ca o crăpătură în timp şi spaţiu. În 1855, aici îşi făcuse atelier Joseph Resch, bijutierul lui Carol I, iar mai apoi s-a deschis Hotelul Englez, devenit ulterior unul din bordelurile preferate ale lui Carol al II-lea. Am intrat în Pasaj ca-ntr-o gaură de iepure, unde firmele de la ceasornicărie şi de la atelierul de pălării al maestrului Nicu stăteau nemişcate, la fel ca rufele întinse la uscat la ferestrele cămăruţelor. Mirosea înţepător a urină şi-n faţa unei bodegi rătăcite în timp, câţiva bărbaţi stăteau de cine ştie când la o masă.

 

 

La doar câteva străzi depărtare, şi ele populate de clădirii rămase de ani buni pustii, tronează o fostă tipografie, unde corespondentul italian de război Luigi Cazzavillan a fondat în 1884 ziarul Universul. Cazavillan, care dă şi numele unei străzi din Bucureşti, i-a lăsat gazeta mondenă soţiei sale, devenită astfel una din cele mai puternice femei ale Bucureştiului de la 1900, ca după Primul Război Mondial, ziarul să-i fie vândut unui patron pătruns de idologia lui Antonescu. Odată cu venirea la putere a comuniştilor, clădirea a fost naţionalizată, iar la tipografie şi-a început istoria alt ziar de propagandă, Informaţia, de data asta din partea PCR.

Revoluţia a însemnat şi privatizarea clădirii şi desfiinţarea ziarului, dar din fericire planurile noului proprietar de a construi aici un complex rezidenţial de lux au eşuat. Acum, într-un corp al clădirii există spaţii de închiriat pentru ateliere, iar în hărăbaia abandonată din spate, unde funcţiona odată tipografia, urmează să fie ridicate în câţiva ani spaţii pentru artişti şi birouri. Până atunci, halele stau goale şi întunecate, cu pereţii desenaţi la cele câteva petreceri de muzică electronică pe care le-au găzduit sau acoperiţi de postere cu femei frumoase, care-i înseninau nopţile lungi vreunui paznic singuratic.

 

 

Până la Palatul Adevărul, ultimul punct de pe harta lui Robert, nu mai erau decât vreo două sute de metri, însă, la scara Bucureştiului, e destul cât să mai facă loc unui alt spaţiu fabulous abandonat: fostul Cinema Capitol, cu porţile pictate şi bine încuiate cu lacătul, unde acum câţiva ani am găsit, cotrobăind prin sălile dărâmate, afişele vechi ale filmelor care rulau cu zeci de ani în urmă sub cerul liber. Chiar lângă, se înalţă clădirea unde a apărut la Bucureşti ziarul Adevărul, primul ziar românesc care a introdus caricatura de presă şi care-a publicat o telegramă din străinătate. Adevărul, fondat în 1888 de Alexandru Beldiman, a avut o istorie agitată: de la conţinutul antidinastic care i-a atras amenzi, până la lovitura de graţie a unuia dintre administratorii ziarului, care-a deschis o publicaţie similară; de la închiderea de către germani (1916), până la închiderea de către comunişti (1951), via un reviriment de câţiva ani ca Adevărul vremii. În 1989, celebrul ziar de partid Scânteia s-a transformat în Adevărul, ziar cumpărat la mijlocul anilor 2000 de afaceristul Dinu Patriciu.

Deşi despre istoria asta s-ar putea scrie o carte şi s-ar putea face un film palpitant, Palatul e într-o stare de degradare avansată. Chiar şi Robert Casmirovici, obişnuit cu echilibristica printre ziduri căzute şi podele şubrede, crede că e unul din cele mai periculoase spaţii abandonate din Bucureşti: “În afară de structura de rezistenţă, nu mai are pic de metal înăuntru. E plin de cărămizi, balcoanele sunt sparte şi poţi sări de la un etaj la altul pe exteriorul clădirii, acoperişul e distrus complet,” spune ghidul, care n-a mai intrat de câţiva ani la Adevărul, care miroase azi de la o poştă a umezeală şi mucegai.

 

Sursa foto: Reptilianul

 

Dacă Robert a început, alături de colegii lui, să exploreze spaţiile abandonate din Bucureşti din pură curiozitate şi chef de adrenalină în cei câţiva ani de când sare garduri, se strecoară prin ferestre, se furişează pe acoperişuri sau se plimbă prin încăperile pustii, a devenit un fel de expert al ruinelor urbane şi şi-a redefinit totodată relaţia cu oraşul. Se uită mai atent la clădiri, ştie să le citească semnele şi să găsească cea mai uşoară cale de a le „vizita”, le cunoaşte poveştile şi evoluţia din ultimii ani, fie spre degradare totală, fie spre o funcţie nouă.

Cum pătrunderea în locurile asta e destul de delicată, Robert şi ceilalţi doi exploratori de la Reptilianul cunosc deja bine regulile informale ale jocului: „Găseşti locul, îi dai târcoale cât mai discret posibil, iar apoi, când se inveşte ocazia, intri pur şi simplu. Apoi fotografiem şi, dacă găsim vreun artefact pe care-l considerăm vital pentru memoria locului, îl salvăm.”

La Hotel Muntenia a găsit multe chei, fiecare cu numărul camerei, în alte spaţii a găsit cărţi şi ziare vechi (Scânteia sau Flacăra), iar într-o casă din zona Unirii, a găsit o scrisoare datată fix din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La Spitalul Caritas, a găsit seringi vechi cu ace imense, pe care le-a luat şi le-a dezinfectat, aşezându-le în micul „muzeu” împotriva uitării. Deşi continuă să găsească spaţii abandonate pe care nu le ştie, pe cele mai importante spune că le-a explorat în totalitate. Dintre ele, se simte mai degrabă legat de Hotel Muntenia, de Palatul Universul, „unde în sălile imense ies cele mai bune fotografii la apus”, de Fabrica de Bere Bragadiru, „un loc imens, cel mai mare în care am fost, în care am intrat spontan, în miezul zilei,” de Palatul Adevărul, „de pe acoperişul căruia se vede foarte bine Cişmigiul”, de Berăria Gambrinus, „unde mi-am petrecut sfârşitul lumii pe 21 decembrie 2012”, sau de Cimitirul Gostinari de lângă Bucureşti, a cărui biserică e complet dărâmată.

 

Sursa foto: Reptilianul

 

Cei mai mulţi dintre turiştii care l-au avut ca ghid pe Robert au fost impresionaţi de starea avansată de degradare a clădirilor şi de faptul că nimeni nu face nimic cu şi pentru ele. Cu toate astea, review-urile primite pe Tripadvisor indică toate că Bucureştiul, vizitat şi înţeles aşa cum e el, cu toate contrastele şi ciudăţeniile lui, cu viaţa care colcăie cum şi unde nu te aştepţi, e gata să le vorbească pe bune turiştilor, dincolo de clişeele compilate cu bugete de milioane de euro ale primăriilor. Până acum, la tururi, dintre care cele mai solicitate au fost cel al clădirilor abandonate şi al comunismului, au venit mai mult canadieni, americani, germani, olandezi şi francezi, pentru care o ţară fost comunistă e încă exotică, însă în ziua când ne-am întâlnit, Doru tocmai fusese în explorarea blocurilor din Pantelimon alături de un cuplu de punkişti sloveni. Cei mai mulţi care ajung la el călătoresc independent, fără grupuri, şi-şi găsesc cazare prin sistemul Airnbnb sau la hosteluri. Majoritatea nu ştiu prea multe despre România, unde vin, alertaţi de ghiduri turistice, cu prejudecăţi sau cel puţin cu o imagine confuză, pentru a afla la faţa locului că Bucureştiul stă bine la siguranţa în spaţiul public şi că oamenii, în vorbăria şi deschiderea lor, sunt o atracţie în sine. Deşi Interesting Times Bureau e destinat înainte de toate străinilor, îţi deschide cheful să te uiţi mai atent în jur şi să-ţi exersezi curiozitatea pentru locurile pe lângă care treci, aproape pe pilot automat, zi de zi. Să deschizi o uşă pe care n-ai deschis-o niciodată, să ridici ochii, căutând indicii pe frontoanele caselor, ori să faci mici descoperiri, poate chiar în spatele blocului.

 

Puteţi citi şi:

FOTO Bucureştiul industrial: Fabrica de chibrituri

FOTO Bucureştiul industrial: Fabrica de timbre

FOTO Cartierele Bucureştiului: Militari, un copil lacom din beton

Cartierele Bucureştiului: Calea Moşilor, strada cu cele mai multe case de amanet din Bucureşti

Centrul vechi: Jurnal dintr-o altă lume

FOTO Crângași, cartierul vesel cu memorie scurtă

Sălăjanu’ e o entitate

Locuiesc între Victoria Socialismului și Timpuri Noi

Baicului. Un cartier modest și liniștit, fără trancane

Drumul Taberei, cartierul evitat de prieteni