FOTO Bucureștiul industrial: Fabrica de Chibrituri

Mai demult, vă invitam să adăugați la destinațiile voastre de explorări urbane Fabrica de Timbre, una dintre puținele fabrici încă funcționale, cu o istorie neîntreruptă de peste o sută de ani. Azi, la doar câțiva pași de ea, vă deschidem poarta Fabricii de Chibrituri, aflată în zona autogării Filaret din București, pe strada care îi poartă numele, deși în clădirea din cărămidă nu se mai produc chibrituri de 13 ani.

Text de Andra Matzal

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Aflată pe o insulă cu multă istorie și multe monumente de arhitectură, fabrica e astăzi mai degrabă o relicvă, între zidurile unde odată forfoteau numeroși muncitori mai agitându-se azi doar câțiva bărbați care merșteresc termopane în ateliere ca vai de ele. Noul patron n-a investit deloc în reamenajarea spațiului, a cărui stare vorbește azi de la sine despre transformările sociale și economice ale ultimului secol.

Înainte de a lăsa loc imaginilor, ar trebui să știți că producția chibriturilor în România a fost începută la sfârșitul secolului al 19-lea de către un francez, care a deschis această primă fabrică la Filaret. În 1879, ea fost cumpărată de o societate românească, pentru ca în 1887 statul să cumpere această fabrică, trecută în administrația Regiei Monopolurilor. Înainte de deschiderea acestei fabrici, România importa anual circa 5-6 miliarde chibrituri din Imperiul Austro-Ungar, a căror valoare se ridica la două milioane de lei, însă odată inițiată activitatea, cu ajutorul celor 30 de mașini speciale aduse din Franța și Belgia, la Filaret se produceau zilnic circa 300.000 de bețe de chibrituri. Dacă urmăriți această impresionantă colecție de chibrituri realizate în România – nu doar la București, ci și la Brăila și Gherla -, veți înțelege foarte bine acest ultim secol doar prin cutiuțele care ilustrează valori, mentalități, personalități și evenimente, care promovează produse și încurajează oamenii să îmbrățișeze o atitudine sau alta. Mici, discrete, îndesate în buzunarul pantalonilor sau lăsate de gospodine mereu la îndemână, chibritele sunt obiecte discrete, efemere, pe care de cele mai multe ori le folosim fără să le acordăm vreo atenție. Cu toate astea, cineva care-ar descoperi cine știe cum colecția tuturor chibritelor fabricate vreodată în lume și-ar putea face scenarii relevante despre ce fel de oameni erau cei care aprindeau  cu ele țigări, aragaze, focuri de tabără sau fitile de cocktailuri Molotov.

Astăzi, de fiecare dată când veți mai pune mâna pe un chibrit, va trebui să știți că, în acest moment, nicăieri în România nu se mai produc chibrituri.   În clădirea fabricii inaugurate odată de Carol I, unde supraviețuiește și azi, simbolic, într-o vitrină prăfuită, o serie din chibriturile realizate de-a lungul timpului la Filaret, se produc azi alte bunuri care alimentează circuitele cotidiene: ferestre și uși de termopan. Muncitori obosiți, în haine murdare, cu fesuri îndesate, dârdâiau în spațiile înghesuite și ticsite cu obiecte alandala, în mirosul specific locurilor uitate și neglijate. Doar unele dintre încăperile fabricii sunt azi folosite, atâta vreme cât restul așteaptă mult amânata reconsolidare și reamenajare. Ferestrele sparte și cărămizile ciobite ale unui spațiu care fusese odată gândit în spiritul vremii și în tonul dat de febra productivității, curtea dezordonată și mașinile ruginite rămase parcate imemorial lângă service-ul auto improvizat în spatele clădirii, sunt decorul perfect pentru povestea mai mare despre soarta arhitecturii industriale și, implicit, pentru întreaga odisee a muncii.