Wild Africa?! Sălbăticia

Dacă v-aș spune Africa, probabil că v-ați gândi în primul rând la lei, elefanți, rinoceri şi la alte animale caracteristice continentului. Până să afle de greutăţile economice, de exploatare, de colonizarea din trecut şi prezent, de sărăcie, majoritatea oamenilor au învăţat în şcoli şi au văzut la TV fauna incredibilă a acestui continent. Şi da, fauna este exact într-atât de bogată precum ne imaginăm, însă majoritatea speciilor nu sunt cu nimic mai respectate decât speciile noastre, deși chiar din parcul din capitală găsești rinocer, leu sau ghepard.

 

 

de Magor Csibi

 

După câteva încercări timide de a cunoaşte o părticică din societatea şi oamenii din Kenya, am ajuns la concluzia că n-am cum să plec din această ţară extrem de interesantă fără să văd și o bucăţică din fauna sălbatică. Cel mai bun loc de a începe părea Nairobi, singurul oraş care are un parc naţional cu patru animale din “big five” (leu, elefant, bivol, leopard și rinocer). Fiind şi perioada migraţiei, când hoardele de animale se mişcă din Tanzania spre Kenya, parcul era numai bun de vizitat.

Aşa că dimineaţa luam iarăşi la pas Langata Road ca să ajung la una dintre cele multe intrări a parcului naţional. După o cantitate industrială de noxe inhalate şi cam 100 de strângeri de mână, am ajuns în sfârşit la o poartă mare, cu doi rinoceri sculptaţi în faţă, în mărime naturală, probabil pentru impresionarea trecătorilor. Pe mine m-a impresionat însă mai mult cantitatea armelor automate care te întâmpină după ce treci poarta. Paznicii parcului au câte un kalash ca dotare standard, dar n-am reuşit să aflu dacă aceste arme sunt achiziţionate împotriva vizitatorilor, a braconierilor sau a animalelor 🙂

De data asta, stilul meu de a nu citi despre ţara în care mă duc, de a încerca să experimentez totul pe pielea mea, nu m-a ajutat. Am auzit undeva că în parcul Nairobi se face walking safari, aşa că am presupus că cei din parc te lasă să mergi pe jos înăuntru, să descoperi tu singur frumuseţile. Evident că am uitat că leii ar avea probabil cel mai mult de câştigat din ecuaţia asta, aşa că nici vorbă să poţi intra fără maşină. Walking safari e un fel de grădină zoologică. Diferenţa e că aici animalele mai au şansa de a ieşi în savană din când în când, iar habitatul dinăuntru e mult mai mare şi mai confortabil decât la zoourile clasice.

Majoritatea animalelor din walking safari erau plecate când am ajuns eu, se pare că am prins perioada în care erau lăsate să iasă în parc, aşa că am văzut doar nişte zebre albinoase, doi lei şi un leopard care erau într-o stare profundă de somnolenţă, nemişcându-se de mai bine de o oră, şi un rinocer. Uşor dezamăgit de experienţa zoologică, însă reentuziasmat de un masai (indigen al Kenyei, foto jos), care a vrut să se pozeze cu mine pentru că era și el la prima vizită în Nairobi și nu mai văzuse până atunci om alb, am ajuns iarăşi la intrarea parcului, unde mi s-a reconfirmat că fără maşină nu am voie să intru. Chiar dacă aş fi avut, ar fi trebuit să merg ceva, într-un parc de 300 de kilometri pătraţi, până să găsesc animalele căutate. Aşa că am aplicat singura armă pe care o aveam la îndemână, şantajul sentimental.

 

 

Am deschis cu o frază despre frumuseţea Kenyei şi visul meu din copilărie de a vedea un leu sau un rinocer şi am continuat cu regretele mele profunde că trebuie să plec din ţară fără să am şansa de a-mi îndeplini visul. Evident că m-au întrebat de unde vin şi făceau o faţă de parcă ar fi ştiut unde e România, după care m-au întrebat când plec. Le-am zis că e ultima zi în Kenya, am deviat de la realitate cu două zile, şi că speram să văd şi eu câte ceva din efervescenţa sălbăticiei kenyene. Însă nu textele mele lacrimogene au spart gheaţa, ci şapca mea WWF. Un paznic m-a întrebat dacă nu cumva lucrez la WWF și după ce a auzit că da, s-a entuziasmat că în sfârşit vede un turist care înţelege greutăţile conservării.

Cum le-am zis de ursul brun, de problemele din România şi de eforturile noastre, decizia era deja luată: rangerii or să mă ducă cu maşina lor în parc, chiar dacă regula impune minim trei oameni, care să plătească fiecare câte 60 de dolari. În 30 de minute, eram în maşina parcului cu un ranger, un şofer şi un paznic şi am primit pentru 50 de dolari (cu chitanţă, din fericire oamenilor nu le trece prin gând să ia şpagă) un tur complet al parcului.

În două ore am reuşit să văd un leu somnoros, se pare că era ziua somnului pentru carnivore, care s-a ridicat pentru 7 secunde după 40 de minute de stat la o distanţă respectabilă de el, câteva turme de antilope, zebre, bivoli şi girafe. N-am avut timp să vizităm tot, însă am plecat cu un zâmbet larg pe buze şi eram hotărât să văd şi mai mult.

 

 

 

 

 

 

Aşa că a doua zi eram într-o Toyota de 30 de ani, cea mai obişnuită maşină în Nairobi, și mă îndrepam împreună cu Irina, o altă româncă ce lucrează în capitala Kenyei, şi câţiva oameni care s-au plâns non-stop de Africa şi de condiţii spre Masai Mara, cel mai vizitat parc naţional din Kenya. A fost o decizie bună să fac această călătorie, pentru că numai aşa am avut ocazia să cunosc şi cealaltă faţă a Kenyei. Dacă până acum am încercat să evit locurile turistice, frecventate de turiştii europeni şi americani, de data asta eram pe principalul traseu turistic şi asta s-a cunoscut instant. Mai tot ce întâlneai pe drum era pentru muzungu, adică albi, aşa că am văzut primele zâmbete false și primii negustori foarte insistenţi care încercau să-ţi vândă la preţ de antichităţi chilipiruri prezentate drept obiecte tradiţionale. Preţurile se triplau în orice chioşc doar pentru că eram alb. După ce am cunoscut faţa reală a localnicilor, traseul a fost ca un duş rece. Comportamentele se învăţă repede, mi-am confirmat, noi nu am adus nimic bun aici, doar viziunea unui capitalism distorsionat şi repulsiv. Pe tot traseul, dus şi întors, majoritatea conversaţiilor cu localnicii au fost motivate de bani, mai toţi voiau să-mi vândă ceva sau să mă convingă să cheltuiesc.

Chiar dacă oamenii şi traseul spre parc nu au cum să te încânte, parcul, în schimb, te răsplăteşte pentru tot. Nu mi-aş fi putut imagina nici în cele mai îndrăzneţe visuri să văd mii şi mii de animale pe câmpul întins. Oriunde te uiţi, vezi doar mici punctuleţe care se mişcă, iar când te apropii, vezi mii de bivoli, zebre, specii de antilope, girafe şi multe alte animale, apoi specii mari ca regele savanei (leul), elefanţii, gheparzii, hipopotamii şi restul.

 

 

 

 

 

 

 

 

Peisajul ar merita văzut chiar și fără faună, însă cu animale cu tot îţi dă un sentiment de copleșeală. Câteodată mă simţeam atât de impresionat, că nu puteam face nici poze. Aveam impresia că suntem o bucăţică infimă a acestei planete incredibile pe care poate nu o vom descoperi şi înţelege niciodată, iar seara în cort m-am gândit la impactul nostru asupra ei. M-am gândit la protestul oamenilor din Masai Mara, care cer împuşcarea elefanţilor pentru că distrug recolta şi mai omoară şi oameni din când în când, mă gândeam la cei doi rinoceri împuşcaţi în Tanzania în august, mă gândeam la Juancarlos, care n-are altă ocupaţie decât să vâneze elefanţi, şi la autorităţile din România, care cred că avem prea mulţi urşi.

La întoarcere, doritorii au putut să viziteze un sat masai. Am zis că sar peste, având în vedere că mi s-a părut un sat doar pentru ochii turiştilor, aşa că m-am aşezat sub un copac şi am început să citesc. În scurt timp, “războinicii” tribului și-au terminat dansul lor de întâmpinare a turiştilor şi s-au adunat în jurul meu să vadă ce fac. Am intrat în vorbă, iar unul dintre ei, Nkuito, mi-a recunoscut că ei nu locuiesc în sat, doar vin să facă pe războinicii pe-acolo, că se câştigă bine. Se mai vând şi paturi, se mai vând şi “arme tradiţionale” masai, aşa că rentează să fii tradiţionalist. Dorindu-şi foarte mult Kindle-ul meu, Nkuito a tot încercat să mă convingă să i-l dau. Văzând că nu reacţionez la bani, a folosit probabil cel mai interesant tertip pentru un turist ca mine: a promis că mă duce la o vânătoare de lei dacă i-l donez. Oferta m-a şocat atât de tare, că m-am oprit din citit şi am închis coperta Kindle-ului, care avea un sticker WWF pe ea. În câteva minute, cam toţi războinicii au dispărut, a rămas doar nouă mea cunoştinţă, care şi-a cerut scuze şi mi-a zis că a fost vorba doar de o glumă şi că ei nu fac vânătoare cu turişti…

 

Turiști și masai

 

Întoarcerea a fost fără evenimente, dacă nu iau ca eveniment faptul că ne opream la fiecare 30 de minute pentru a lăsa motorul să se răcească.

Safariul e de încercat pentru cei care nu îşi tratează complexul de inferioritate prin vânătoare. Cred că majoritatea oamenilor pot vedea altfel natura, biodiversitatea şi complexitatea sistemului, iar acest lucru n-are cum să nu vă impresioneze şi să vă facă mai atenţi. Dacă reuşim să găsim o companie care e la fel de atentă la mediu cum e la banii turiştilor, deal-ul poate fi reciproc benefic.

Însă n-am avut foarte mult timp pentru reflecţii. Cum am venit din Masai, am şi plecat spre Kilimanjaro.

 

 

Puteți accesa și:

Wild Africa?! Adevăratul ghetou

Wild Africa?! Blending in

Wild Africa?! Uliul și puiul rotisat

Wild Africa?! Nairobbery și prejudecățile

Wild Africa?! Ne vedem în Nairobi!