Impropriu spus, epilog. Serialul despre ce şi cum mâncăm ar putea continua mult şi bine. Am putea vorbi despre diete desprinse din curentele alimentare de care am povestit în ultimele două luni; despre diete care combină principii variate, din mai multe ideologii alimentare; despre diete ce susţin supremaţia alimentaţiei proteice sau diete care spun că secretul stă în numărarea caloriilor înghiţite; despre diete în funcţie de grupele de sânge şi moştenirea genetică, diete în funcţie de zodii sau personalizate, propuse de specialişti în nutriţie, în funcţie de cazuri particulare sau boli.
de Camelia Jula
A inventa noi şi noi diete pare a fi hobby-ul preferat (sau măcar unul dintre ele) al societăţii moderne.
Totuşi, în ciuda unui interes atât de mare pentru ce şi cum mâncăm, obezitatea şi ale boli cauzate de o alimentaţie defectuoasă continuă să crească, în aceleaşi ţări dezvoltate şi pasionate de diete. Iar în colţuri de lume ascunse de reflectoare sunt oameni care trăiesc sănătoşi şi peste 100 de ani, doar cu orez, legume, fructe, seminţe, tulpini comestibile de plante sau peşte.
Bunicii mei mâncau ce le ofereau pământul şi animalele ţinute pe lângă casă. Nu cumpărau decât acele lucruri pe care nu şi le puteau produce singuri (zahăr, oţet, ulei de floarea-soarelui, orez, sare, piper etc.). Regulile mesei erau simple şi clare, respectate cu tot cu ţinerea posturilor de peste an şi din timpul săptămânii. Tihna mesei era importantă: când mâncau, nu discutau nici de nevoile casei, nici despre problemele satului sau ale ţării. O scurtă odihnă după mâncare era obligatorie, abia apoi plecau să ducă la bun sfârşit alte şi alte îndeletniciri gospodăreşti sau ale muncii la câmp. Nu ştiau ce înseamnă vegetarianismul, dar postul însemna că mâncau fără carne. Nu ştiau ce înseamnă locavorismul, dar se încadrau în curent, fără îndoială, în proporţie de 90 – 95%. Nu ştiau despre principiile hranei vii, dar o salată de crudităţi era mai mereu prezentă pe masă. Când veneam noi, nepoţii, la ei, ne întâmpinau cu dulciuri de casă (gogoşi, minciunele, plăcintă cu mere, îngheţată de casă), nu cu napolitane, perniţe umplute cu cremă sau chipsuri. Acum, mă uit către bunicii care îşi duc nepoţii la magazinul din sat şi îi ghiftuiesc cu diverse chestii de ronţăit din pungi colorate: timpul dulciurilor de casă a rămas în urmă, rapiditatea achiziţiei a înlocuit gogoşii cu ursuleţii gumaţi.
Aşa se mai pune şi acum la stors brânza dulce de vacă, încă parte a alimentaţiei tradiţionale sănătoase din lumea satului
La 17 ani, am ales să îmi schimb stilul alimentar şi am devenit naturistă. M-am blindat cu informaţii, am citit cât mai multe cărţi despre ce presupune o alimentaţie corectă şi am simţit că mi se potriveşte mâncarea mai degrabă crudă decât cea gătită (şi mai ales cea gătită „tradiţional”). De-a lungul anilor, au fost momente când am fentat regimul (motivele nu sunt relevante, pentru că, până la urmă, au fost simple scuze pentru a lua calea mai uşoară a lucrurilor), dar m-am convins pe piele proprie că alegerea hranei vii a fost şi rămâne cea corectă pentru mine (şi din punct de vedere al menţinerii unei greutăţi normale, şi din punct de vedere al susţinerii efortului fizic, şi al celui intelectual, precum şi ca „armă” contra stresului care marchează societatea în care trăim). Voi rămâne mereu un avocat al acestui tip de alimentaţie, pentru că am văzut ce beneficii aduce şi că, cu puţină voinţă şi un dram de ambiţie, se poate respecta chiar şi condiţiile invaziei de produse tratate şi artificiale care ne înconjoară. Am şi alte exemple, în afară de mine – cum ar fi cel al mamei mele, care s-a salvat de la a face glaucom urmând un regim naturist strict şi combinat cu tratamente cu ceaiuri şi băi cu plante. Am cunoscut oameni care au făcut performanţă fizică sau intelectuală adoptând un mod de alimentaţie bazat în proporţie covârşitoare pe crudităţi. Nu sunt de acord cu cei care spun că nu putem trăi fără carne sau fără mâncare gătită, pentru că adevărul este că putem; totul este să vrem să ne schimbăm obiceiurile alimentare.
Durează ceva vreme să faci o plăcintă de casă cu mere, dar este mult mai bună decât orice prăjitură pe bandă
Revistele, ziarele, internetul, toate gem de sfaturi legate de alimentaţie, diete şi de avertismente ale medicilor, care ne spun tot mai des că ne-am putea cruţa de multe neplăceri şi boli dacă am fi mai atenţi la ce şi cum mâncăm. Dar, parcă pe măsură ce informaţiile despre cum modul de hrănire ne afectează tot restul vieţii apar mai multe şi mai concrete, resursele noastre de hrană devin mai artificiale şi mai periculoase pentru noi. A mânca hrană bună şi sănătoasă, netratată chimic şi cu proprietăţile date de natură, a devenit un lux. A mânca porcării injectate cu te-miri-ce şi trecute prin procese chimice despre care nici nu avem habar a devenit simplu şi la îndemână. Nimic nou sub soare, suntem o societate întoarsă pe dos, la mâna paradoxurilor. Mâncarea se prezintă sub forma unei complicaţii de care toţi am vrea să ne scăpăm cât mai repede. Admirăm vrăjitoriile culinare ale lui vreunui bucătar iscusit şi ne întoarcem la şaorma de la colţul blocului. Sau ne păstrăm dieta autoimpusă strângând din dinţi, în timp ce prietenii cu care am ieşit la masă se lăfăie între cartofi prăjiţi, fripturi în sânge, prăjituri pline de margarină şi pahare cu sucuri acidulate. Dar nu despre generalizări vreau să vorbesc în acest epilog, ci despre conştientizarea opţiunilor.
Nimeni nu mai poate invoca scuza neştiinţei. Avem informaţie suficientă la îndemână, nu trebuie decât să ne facem timp să citim ori să urmărim câteva documentare. Avem exemple printre noi, nu trebuie decât să vorbim cu oamenii care au adoptat un regim alimentar diferit. Totul se reduce, de fapt, la dorinţa şi interesul de a vrea să aflăm şi să schimbăm lucrurile. Orice altceva este scuză: lipsa de timp, lipsa de bani, lipsa echipamentelor de bucătărie, lipsa unui grup de susţinere, lipsa legumelor sănătoase din supermarketuri. Este adevărat că industria alimentară nu uşurează alegerile diferite, dar a găsi un producător mic, local, care să livreze acasă, chiar, un coş cu bunătăţi naturale, este la un „click” distanţă, pe internet. Sau la o plimbare cu maşina sau cu bicicleta distanţă de oraşul în care locuiţi. Este adevărat că mentalitatea celor de lângă noi vine rareori în sprijinul unei decizii de tip „vreau să devin raw vegan” (cu titlu de exemplu). Dar nu mâncăm pentru alţii, ci mâncăm pentru noi. Asta ar trebui să conteze, dincolo de eticheta de „ciudăţenie” cu care ne putem alege. Este adevărat că unele alimente pot fi scumpe, într-un regim vegan sau naturist, în comparaţie cu cele obişnuite; dar a mânca sezonier poate fi o soluţie pentru buzunar (de ce ne trebuie musai căpşuni în ianuarie?) şi, din nou, decât a goni după etichete bio, mai bine o incursiune prin cămările ţăranilor, care sunt foarte fericiţi când „domnii de la oraş” îi caută pentru o slănină bună, un caş tradiţional sau să cumpere de la ei fasole crescută pe pari în soare şi culeasă, frumos, cu mâna.
În România, încă se practică agricultură tradiţională. Ar fi frumos să îi dăm o şansă, să o lăsăm să ne hrănească. (Foto: Slow Food Cluj – Transilvania)
Avem şi soluţii pentru a ne face mici grădini de apartament, pe balcon sau pe blocuri, avem informaţii despre ce să evităm, despre ce pesticide se pot afla pe coaja fructelor pe care le achiziţionăm; ştim atât de multe, acum, despre industria producătoare de carne sau de pâine – doar să vrem să privim, să citim şi să aflăm. Aşa că, da, lucrurile se reduc la o alegere personală: vreau să schimb ceea ce sunt prin ceea ce mănânc sau nu. Aleg să fiu conştient de ceea ce bag în gură şi în stomac şi de urmările alimentaţiei pe care o adopt sau ignor acest lucru şi ce-o fi, o fi. Sunt convinsă că nu vă spun un secret, dar trebuie subliniat: când alegem un mod diferit de alimentaţie, există întotdeauna o cale personală de a face asta. Organismul nostru este cel care ne spune, dacă ştim să îl ascultăm, ce îi place şi ce nu îi place, ce i se potriveşte şi ce nu i se potriveşte. În orice regim alimentar, există căi individuale, care se formează practic, prin experiment. Puteţi citi despre toate ideologiile alimentare care există în prezent şi, apoi, să îmbinaţi lucruri din fiecare şi să vă creaţi propriul mod de alimentaţie, fie el şi nenumit, neîncadrat într-un curent anume. Ceea ce contează, repet, este voinţa de a schimba.
Mic-dejun 98% naturist: ciuperci de rouă, culese de sub nuc, cu ulei de măsline presat la rece şi ceapă verde, brânză dulce de vacă cu mărar şi pesmeţi de secară (singurul ingredient “gătit”)
Conştientizarea opţiunilor şi curajul de a face o schimbare. Aud foarte des: „Eu nu aş putea să renunţ la carne”, „Eu nu aş putea mânca ceva negătit sau o prăjitură necoaptă”, „Eu nu aş putea ronţăi toată ziua numai seminţe”. Mintea ne poate fi cel mai mare aliat, dar şi cel mai mare duşman, aşa că dacă porniţi la drum cu „nu” în braţe, nici măcar nu veţi încerca vreodată să faceţi o schimbare. Veţi ajunge, Doamne-fereşte, la medic, într-o zi, cu o problemă de sănătate şi vă veţi plânge, apoi, că v-a pus la regim (desigur, nu vă doresc acest lucru, dar este o realitate care se întâmplă şi pe care nu o putem ignora). Gândiţi-vă că totul se întâmplă în capul nostru, inclusiv educarea gusturilor. Poate nu veţi alege de la bun început drumul care vi se potriveşte, dar asta nu înseamnă să renunţaţi. Mereu există o cale, o soluţie, dar nu întotdeauna stă cuminte fix în faţa noastră. Am aflat, de-a lungul anilor, multe poveşti ale oamenilor care au reuşit să îşi schimbe modul de hrănire: unele au fost simple şi frumoase, pornite din dorinţa de a fi mai aproape de natură, spre exemplu, altele au fost impuse de apariţia unui cancer şi au fost caracterizate de eforturi disperate şi căutări îndelungi. Dar, în final, ceea ce contează este rezultatul.
Nu găsesc cuvinte mai potrivite pentru epilogul seriei noastre alimentare decât cele spuse de Dalai Lama:
„Omul îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi, îşi sacrifică banii încercând să-şi recupereze sănătatea. Este atât de neliniştit în legătură cu viitorul său, încât uită să se bucure de prezent, astfel că nu trăieşte nici prezentul, nici viitorul. Trăieşte ca şi când nu ar muri niciodată şi, când moare, nu a trăit niciodată cu adevărat”.
În tot acest ciclu, mâncarea şi modul de hrănire stau exact acolo unde este vorba de sănătate. Pentru că, odată pierdută, toţi banii din lume nu o mai aduc înapoi. Indiferent cum alegeţi să mâncaţi, faceţi-o conştient. Şi nu uitaţi: mâncarea ar trebui să fie o mică bucurie a fiecărei zile. Îngăduiţi-vă tihna mesei.
Puteţi citi şi:
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu vegetarienii
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu veganii
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu locavorii
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu raw veganii. Bucătăria fără foc (I)
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu naturiştii. Bucătăria fără foc (II)
Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu freeganii şi fructarienii
Un comentariu
Pingback: Cu ce ne hrănim sănătos creierul? | TOTB.ro - Think Outside the Box