Cât ne-a luat s-ajungem la WC: O scurtă istorie a toaletelor

3

Gândiţi-vă cum ar fi să mergeţi acum pe stradă şi să auziţi pe cineva strigând Păzea la apă, iar apa să fie urină. Sau să vă întâmpine cineva la un interviu de job cocoţat pe un colac de WC, cu CV-ul vostru în mâini, pesemne pe post de hârtie igienică. Sau să vă plimbaţi cu iubitul de mână într-un muzeu de artă contemporană, iar el să vă lase mâna pentru a urina pe o tapiserie, ca apoi să vă declare înfocat: “Te iubesc tot atâta cât iubesc să mă uşurez”, ca într-una din anecdotele lui Luther. Scenariile astea au început să se risipească încă de acum 200 de ani, odată cu toaleta cu flux de apă. Până atunci, însă, şi până la răspândirea ei, oamenii au considerat funcţiile biologice ca pe ceva natural şi inevitabil, iar atenţia acordată trupului şi nevoilor sale ca pe ceva nesfânt sau barbar. Mai departe, un scurt istoric al toaletelor.

 

de Ionuţ Dulămiţă

„Rahați nenumărați şi cu forme ciudate/ Când cireşele se coc/ Zi şi noapte-s zămisliți/ Apoi se nasc şi se-ntrupează/ Mici şi mari, şi-n toate felurile vopsiți”. Această poezie, scrisă de scatomanul renascentist Eustorg de Beaulieu şi citată de Roger-Henri Guerrand în O istorie culturală a toaletelor, apărută la Editura Art, e un bun exemplu al fascinaţiei pentru dejecţii pe care unii oameni au avut-o în trecut. Un om elimină zilnic, în medie, între 125 şi 160 g de materii fecale, scrie Guerrand, adorate de egipteni sub forma scarabeului, insectă care scormoneşte bălegarul şi trimite la funcţia fertilizantă a excrementelor, şi preţuite chiar şi de Martin Luther, care se minuna „că Dumnezeu a pus în balegă atâtea leacuri însemnate şi folositoare”. Omul mai dă însă afară şi în jur de 1,5 kg de urină, lichid cu proprietăţi terapeutice în cultura populară – urina unei femei ar fi vindecat ochii unui faraon, potrivit lui Herodot, Pliniu îndemna la clătirea picioarelor în acest lichid în fiecare dimineaţă, iar despre gargara cu pipi se spune că ar fi dat strălucire smalţului dentar. Ar mai fi şi sfatul bunicii de a îmbiba un deget scrântit în urină. Cu toate astea, din cele mai străvechi timpuri, oamenii s-au ferit să-şi păstreze chiar la capul patului rezervele de dejecţii adunate pe parcursul zilei, căutând metode de a le depozita departe de simţurile lor.

La 3300 î.Hr., de exemplu, oraşul mesopotamian Habuba Kabir folosea deja ţevi pentru apa reziduală, scrie Julie L. Horan în O istorie socială a toaletelor, iar împăratul Sargon I (1920-1881 î.Hr.) a construit şase latrine în palatul său; reazemul acestora se asemăna cu o potcoavă, mulându-se pe posteriorul utilizatorului şi asemănându-se cu latrina din calcar plămădită de un înalt funcţionar egiptean în secolul XIV î.Hr., a cărei suprafaţă de sprijin avea forma găurii de cheie şi era despicată după forma feselor, pentru un plus de confort. Excreţiile se revărsau într-un recipient plasat într-o groapă. În Roma, scrie  Guerrand, când stăpânul pocnea din degete, un sclav se înfăţişa dinaintea lui cu o oală de noapte, obiect nelipsit din sălile de masă romane. În secolul III d.Hr., pe vremea lui Diocleţian, existau deja 144 de latrine publice (un model vedeţi în fotografia de mai jos). Băile publice ale romanilor erau dotate cu toalete stil pisoar cuplate la un sistem de canalizare bine pus la punct, din câte aflăm de aici, însă puţine case beneficiau de privilegiul elitelor de a fi racordate la această reţea de canalizare. În completarea ei veneau haznalele şi latrinele. În faţa latrinelor publice erau săpate şanţuri prin care curgea apa şi plasate găleţi din care utilizatorii apucau beţe prevăzute cu bureţi la capăt, pentru a se şterge de păcate înainte de a face loc altui nevoiaş. Contra unei taxe, bărbaţii se adunau în latrine publice pentru a-şi rezolva nevoile şi a bârfi cu vecinii. Pe timp de noapte, recipientele erau curăţate de muncitori angajaţi de oraş şi transportate cu cărucioarele. Omul de rând, însă, avea la dispoziţie aşa-numitele oale de noapte (ca cea din fotografia alăturată, vărsată în capul lui Socrate), al căror conţinut era deversat într-o hazna publică sau direct în stradă, de pe geam.

Practica de arunca dejecţii umane în stradă sau în şanţuri a continuat în Evul Mediu, precum şi în perioadele ce au urmat, sub deviza confort înainte de sănătate. „Zi şi noapte lumea aruncă pe fereastră apele uzate, gunoaiele de toate felurile, urina, până şi fecalele”, scrie Guerrand. „Trecătorii norocoşi puteau auzi un strigăt de avertisment: ‘Păzea deasupra!’ sau ‘Păzea la apă!’”. În Parisul medieval, cantitatea reziduurilor era atât de mare, că edilii le aruncau peste zidurile oraşului, iar acolo se adunau grămezi atât de mari, că invadatorii ajunseseră la un moment dat să atace din vârful lor. De-a lungul timpului, autorităţile au purtat o luptă constantă de igienizare în această privinţă, însă normele, cum ar fi interdicţia de a arunca gunoi şi excremente pe fereastră, erau încălcate constant.

Evul Mediu a trecut prin oale de noapte din lut, urinale din sticlă subţire, albă, pentru a se distinge mai bine culorile – medicii examinau lichidul prin această sticlă pentru a diagnostica afecţiuni, decolorarea urinei însemnând boală -, scaune perforate pentru sânge albastru, latrine şi private conectate la haznale săpate în curţile din dos, căcătoare (merderetes) – canale cu debit foarte lent întinse de-a lungul unui oraş, deasupra cărora erau construite latrine –, râpe şi metereze care deserveau aceluiaşi scop sau garderobe – mici closete instalate în scobiturile din pereţii castelelor, late de un metru şi botezate „gaura preotului” în secolul XVI, preoţii romano-catolici folosindu-le pentru a se ascunde de persecuţia engleză.

Că tot veni vorba de preoţi şi castele, aceştia par să fi fost mai fideli igienei, fiind dotaţi cu fose bine ventilate şi latrine mai bine izolate – abaţiile le plasau la baza clădirilor, lângă un părâu care ducea la vale gunoaiele şi excrementele, pe un coridor lung de 32 de metri. La fel de grijulii erau şi aristocraţii plini de fiţe: scaunul perforat al Isabelei de Bavaria, regina consoartă a Franţei, era căptuşit cu catifea albastră, în timp ce Filip cel Lung frunzărea un iPad premodern de pe stofă de lână. „Mai pudic, Ludovic al XI-lea dispunea de un ‘jilț intim’ înconjurat de o perdea”, scrie Guerrand. „Registrele sale de cheltuieli ne arată cum cumpăra câlți de in, strămoşii direcți ai hârtiei igienice, cel puțin pentru clasele superioare”. Evident, nu toţi oamenii Evului Mediu se bucurau de garderobe şi latrine, aşa că cel mai des folosită era oala de noapte, cu bază largă şi gât îngust, confecţionată din lut şi tinichea până la descoperirea porţelanului chinezesc în secolul XVI.

Deşi învăluiau străzile în putoare, excrementele erau privite cu un ton degajat şi creau efecte stilistice în literatura vremii, Martin Luther era uimit de proprietăţile balegii de a opri sângerarea şi trata pleurezia, iar alchimiştii foloseau excrementele pentru a căuta piatra filosofală. Piatra filosofală a fost însă de partea inventatorilor, care au început să schimbe mersul la baie începând cu Eurpa premodernă. Unul dintre ei a fost Sir John Harington, care, în secolul XVI, a dezvoltat prima toaletă funcţională cu părţi mobile ce necesita jumătate de tonă de apă, primul water closet (W.C.). S-a ciocnit însă de refuzul populaţiei care conserva pioşenia Evului Mediu, considerând atenţia acordată trupului şi nevoilor sale drept ceva nesfânt şi vulgar. Closetul lui Harington includea o valvă mecanică pentru izolarea toaletei şi un rezervor cu apă pentru curăţarea ei, componente de bază care sunt folosite şi astăzi la toaletele moderne, însă din câte scrie Julie L. Horan, a eşuat din lipsa sistemelor de apă care să îl susţină. Oalele de noapte au continuat să fie folosite la scară largă, fiind confecţionate în funcţie de statutul social al utilizatorului – cardinalul Mazarin, de exemplu, comunica cu Dumnezeu de deasupra unei oale din sticlă, cu velur şi o bandă de aur căptuşită cu mătase. Alţi aristocraţi foloseau o cutie de lemn cu capac în care se afla o oală de noapte, faimosul “tron” de pe care Ludovic al XIV-lea rezolva probleme de stat.

Dar deşi practicile neigienice, gen aruncat excremente pe stradă, şi obiceiul de a primi musafiri de pe budă erau considerate neadecvate spre sfârşitul secolului XVII, fecalele îşi găseau locul tot în şanţuri şi pe străzi în secolul ce a urmat, în ciuda interdicţiilor şi a eforturilor de curăţare, iar oalele de noapte, cutia cu capac şi latrinele au continuat să domine. Oricum, fără apă curentă, cam greu de obţinut atunci, nu puteau fi îmbunătăţite. A crescut însă nevoia de intimitate şi s-au răspândit closetele special amenajate care găzduiau oale de noapte, acestea fiind mascate şi de piese de mobilier şi confecţionate dintr-un porţelan alb, durabil. Dacă până atunci funcţiile fizice erau considerate naturale şi inevitabile, sfârşitul secolului XVIII le-a transformat în ceva de ascuns şi de ignorat. Pe parcursul secolului, majoritatea latrinelor stăteau în curte, de obicei lângă grădină, şi erau într-atât de decorate, încât puteau fi luate drept nişte case mici; la fel ca oalele de noapte, materialul din care erau confecţionate – de la scânduri, la marmură – reflecta statutul social al utilizatorului. Tot mai multe locuinţe au fost racordate la sistemul central de canalizare, iar spre sfârşitul secolului XVIII a apărut primul W.C. modern cu valvă, alături de bideul franţuzesc – considerat extravagant şi sexual.

 

Latrină domestică/Wikipedia – Curt Smith

 

În 1775, Alexander Cummings, un ceasornicar londonez, primea primul brevet pentru un water closet, o variantă mult mai îmbunătăţită a dispozitivului lui Sir John Harington. Cummings (în poza de mai jos vedeţi sistemul său) a folosit o supapă pentru a securiza zona dintre bazin şi ţevile colectoare, ceea ce însemna mai puţin miros neplăcut, iar Joseph Bramah a mers şi mai departe, făurind vârtejul de apă care curăţă reziduurile. Primele W.C.-uri au fost construite înăuntrul casei, într-o firidă din colţul unei încăperi sau într-un dulap mic. Pentru a evacua reziduurile umane, utilizatorii trăgeau de o manetă care deschidea o trapă, iar apa tâşnea dintr-o cisternă aflată deasupra pentru a le spăla păcatele. Dar pentru că necesita conectarea la reţeaua de canalizare, ceea ce era încă scump, aceste dispozitive au apărut iniţial într-un număr mic de locuinţe.

Sfârşitul anilor 1800 a marcat „epoca de aur a toaletelor”, cum o numeşte Julie L. Horan. De la Cummings încolo, drumul toaletei a fost pavat doar cu mici inovaţii. Inventatorii de secol XVIII au rafinat mecanismul de tragere a apei şi fluxui ei, iar succesorii lor de secol XIX au adăugat scurgeri şi valve mai eficiente. Odată cu Revoluţia Franceză, fluxul tot mai mare de oameni spre centrele urbane a atras cu sine reforma sanitară, de igienizare, şi i-a determinat pe arhitecţi să integreze W.C.-urile în planurile de construcţie ale clădirilor. „Astronauţii urmau să fie eroii secolului XX”, scrie Horan, „însă în secolul XIX inventatorii de toalete erau giganţii care păşeau printre oameni”. Prinţul de Wales legitima reforma sănătăţii aşa: „Aş vrea să fiu instalator dacă nu mai sunt prinţ”. Cu toate acestea, munca instalatorilor era periculoasă – scurgerile toaletelor nu aveau supape de siguranţă, putoarea şi bacteriile răspândindu-se în locuinţe şi în apă, şi, laolaltă cu acumularea de gaz, îi dobora pe instalatori prin boli şi explozii.

Au intervenit însă inventatorii, care au securizat sistemul toaletelor. Thomas Crapper l-a îmbunătăţit în 1884 – bazinul se umplea automat cu apă fără a fi nevoie de o valvă, iar un lanţ ataşat unui vas circular situat deasupra cisternei făcea ca apa să ţâşnească. Forţa creată de mişcarea apei golea cisterna şi trimitea lichidul de curăţare în bazin. Odată cu el începe vârsta de aur a instalaţiilor sanitare. Apoi, până la sfârşitul secolului XIX, George Jennings a introdus toaletele publice, plasate în staţii de tren, parcuri sau alte locuri publice, modelul său constând într-un dispozitiv care sporea presiunea apei ce pătrundea în bazinul toaletei, curăţându-l şi golindu-l mai bine decât modelele anterioare; sistemul său lansa un jet rapid de apă, urmat de altul mai încet care golea bazinul mai eficient. Au existat încă de pe atunci şi modele ecologice, cum ar fi dispozitivul lui Vivian Poore, care folosea pământ pentru a prinde excrementele şi o cutie pentru compost pentru a-l transforma în îngrăşământ.

Apoi, în secolul XX, a crescut importanţa băii în cadrul locuinţelor, acestea fiind proiectate la de trei ori dimensiunile  anterioare, iar W.C.-urile au început să beneficieze de propria lor cameră. Au înflorit şi numărul de brevete, însă toaleta a suferit puţine modificări de pe urma lor. Cea mai mare realizare a secolului XX a fost alipirea rezervorului de apă la bazin, în loc să fie agăţat de perete. Astăzi există modele şi proiecte futuriste, unele din ele puse în practică, însă toaleta pe care o folosim zi de zi arată la fel ca acum 200 de ani. Oare ar trebui să luăm lecţii de la japonezi?

Foto main: Flickr/alexik

 

Puteți citi și:

Idei pentru viitorul toaletelor

7 miliarde de oamenii, sute de mii de probleme fecale


3 comentarii

  1. Pingback: Toaleta din componente de computer | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: O scurtă istorie a hârtiei igienice | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: VIDEO Idei pentru viitorul toaletelor | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger