”Sub Pământ”: Muzeul Văii Jiului spune povestea orașelor industriale din România

4

Despre viața din orașele unde ”minele necompetitive” au fost închise sau așteaptă să devină istorie în doar câțiva ani, cei mai mulți dintre noi nu aflăm decât din mitologia media. La fel și despre oamenii care coboară în măruntaiele pământului, supuși după anii ’90 unui discurs public demonizator: minerii au fost, pe rând, huligani, brute, bețivi sau bugetari leneși.

 

Interviu de Andra Matzal

Fotografii de Vlad Petri

 

La doi ani de la spectacolul-documentar  ”Capete înfierbântate – 13-15 iunie 1990”, regizorul David Schwartz revizitează Valea Jiului, făcându-i de această dată protagoniști pe cei care trăiesc pe propria piele dezintegrarea orașelor industriale. ”Sub pământ” reconstruiește, pornind de la câteva zeci de interviuri cu oameni din orașe ca Petrila, Petroșani sau Aninoasa, o lume pe cât de precisă în acutizarea crizei sociale și economice, pe atât de reprezentativă pentru multe din ”orașele-fantomă” ale României.

Martori ai unora dintre cele mai mari revolte muncitorești din România – grevele minerești -, mineri salvatori sau muncitori pensionați după o viață petrecută la abataje, paznici sau oameni care, pentru a supraviețui, sunt nevoiți să fure cărbune și fier, foarte puținii mici întreprinzători din aceste zone – pe toți îi puteți vedea în spectacolul proaspăt prezentat la SubRahova, în București.

”Lumea noastră chiar va fi / Bună într-o bună zi, / Prin oraș vor hoinări / O mulțime de copii. / Oameni nu vor exista / Pentru că nimeni nu va / Supraviețui.” Așa se încheie turul prin muzeul imaginar al Văii Jiului, de unde suntem invitați să reflectăm din viitor asupra prezentului, prin poveștile adunate de la localnici și prelucrate de Mihaela Michailov în piesa ”Sub pământ”. Astfel de versuri ar putea cânta copiii din Valea Jiului care, deși au crescut cu povești despre rude care au murit în mine, în cenușiul orașelor pentru care căderea comunismului a însemnat și prăbușirea economică, își păstrează optimismul: ”Eu când o sa fiu primar / N-o să las nimic nurdar, / În albastru voi vopsi / Tot ce nu-mi va conveni.” Până atunci însă sau măcar până în 2018, când vor fi închise alte trei mine, cei mai mulți oameni din Valea Jiului își duc cu greu viața de la o zi la alta, numărându-și zilele până la pensie sau lunile de șomaj, căutându-și de muncă în Spania sau Italia, supraviețuind prin mici ilegalități, consimțite sau nu, zbătându-se să-și deschidă mici afaceri. Am stat de vorbă cu regizorul David Schwartz și cu Vlad Petri, fotograful care a participat la documentarea întregului proiect, și am aflat mai multe despre problemele acestor comunități și despre cum a fost documentat acest spectacol care ar trebui jucat în piețele publice.

TOTB: ”Sub pământ” vine la doi ani de la ”Capete înfierbântate”, proiectul demarat împreună cu Mihaela Michailov despre mineriade. Când ați început documentarea în Valea Jiului?

David Schwartz: Prima dată am mers în Valea Jiului în 2010, pentru documentarea la ”Capete înfierbântate”, iar atunci nu ne-a fost tocmai ușor. Am găsit, în primă instanță, câțiva oameni, însă majoritatea, când aud de mineriade, se închid pentru că pentru toți, indiferent dacă au participat sau nu, e un subiect foarte dureros, care a dus la degradarea imaginii lor. Apoi ne-am întors la Petroșani, unde am prezentat spectacolul, care a fost foarte bine primit și oamenii și-au dat seama că piesa noastră era clar direcționată spre sfera politică, fără să aducă acuze sau să prezinte lucrurile tendențios în privința Văii Jiului. După ”Capete înfierbântate”, în care am tratat mineriadele mai ales din perspectiva celor de la ”centru”, a fost cumva firesc în procesul nostru de cercetare ca următorul pas să fie o piesă despre mineri și despre Valea Jiului. Nu reluând subiectul mineriadelor, ci urmărind viața, munca și problemele comunităților minerești – foarte profunde și foarte reprezentative pentru cea mai mare parte a fostelor orașe mono-industriale din România. Așa se face că anul trecut am fost în Valea Jiului câteva săptămâni pentru documentare, împreună cu Mihaela Michailov (dramaturg) și Vlad Petri (fotograf), timp în care am avut multe întâlniri, discuții informale și interviuri cu oamenii de-acolo și am făcut ateliere cu de documentare cu un grup de copii din Petrila.

Vlad Petri: Dimineața ne întâlneam cu oameni mai mult sau mai puțin reprezentativi pentru acel loc, iar  în multe din întâlnirile cu ei  am aflat povești, mai îndepărtate sau mai recente ca raportare temporală, mai personale sau mai oficiale, dar care, pe ansamblu, mi-au conturat o imagine a locului pe care nu o știam și nici măcar nu o intuiam.

Partea a doua a zilei era dedicată atelierului de povești cu o parte din copii din Petrila. Întâlnirea cu ei, felul în care se raportează la prezent și felul în care își imaginează viitorul, problemele cu care se confruntă zilnic (mai mult sau mai puțin conștientizate)  întregesc, pentru mine, tabloul local. A mai fost și bucuria lor de a participa la un fel de școală alternativă  de vară, care ne-a făcut să ne dorim să ne întoarcem și să continuăm întâlnirile cu ei.

 

 

TOTB: ”Sub pământ” spune, cât se poate de autentic, poveștile de multe ori dramatice ale oamenilor de acolo. V-a fost greu să le câștigați încrederea și să pătrundeți în adevăratele lor probleme, dincolo de clișeele proliferate de media?

D.S.: Când ne-am apucat de documentare, cunoșteam deja oameni de la prima piesă, care ne-au recomandat altora și așa s-a construit un capital de încredere pe baza căruia oamenii au putut depăși un nivel formal și suspicios, de la care s-ar fi putut raporta oamenii la străini. Am făcut vreo 30 de interviuri înregistrate și am discutat cu foarte mulți oameni. Punând problema prin prisma interesului nostru  față de viața în Valea Jiului, nu față de mineriade, oamenii au fost extrem de deschiși, iar noi am încercat prin întâlnirile cu ei să acoperim cât mai multe fenomene sociale care se petrec în jurul minelor de cărbune. Am intervievat mineri, la rândul lor de mai multe categorii, soții de miner, ingineri, șefi de sindicat, foști și actuali lideri ai Companiei Naționale a Huilei, primari, pensionari și copii, mici întreprinzători locali, jurnaliști și oameni de cultură ai Văii Jiului, paznici de mină, oameni care fură cărbune și fier ș.a.m.d.

A existat și o componentă de cercetare istorică: am citit despre cum s-au înființat minele, istoria grevelor și evoluția minelor etc. Apoi, mergând pe teren cu Vlad Petri, fotograf, munca lui ne-a inspirat foarte mult și ne-a oferit o reprezentare foarte bună a lumii de acolo. De asemenea, am stat destul de mult cu oamenii și am ajuns să le cunoaștem cât de cât viețile, am coborât în mină…

TOTB: Cum a fost, la nivel personal, experiența coborârii în mină?

D.S.: A fost foarte dură. E ceva ce nu prea aș mai face. Am coborât la – 400 de metri la Petrila și, în primul rând, m-a marcat drumul până în acel punct. Se coboară într-o colivie pe scripeți, printr-un puț, iar din ea vezi absolut tot. Înăuntru, când am ajuns la abataje, la locurile de muncă, de unde se extrage cărbunele, m-a lovit lipsa de aer, aerul înnăbușit și greu. Sunt condiții de muncă extrem de grele, cu urmări decisive asupra sănătății minerilor, condiții care fac din acești oameni niște adevărați eroi.

TOTB: Ce v-a marcat cel mai tare pe durata interviurilor?

V.P.: Poveștile despre abataje, salvări, șansa de a fi la 10 metri mai departe de explozie, neșansa unei rude, a unui vecin sau prieten de a fi în șutul și la locul nepotrivit, imaginea Văii de demult, încărcată de nostalgia timpului pierdut…

 

 

TOTB: Când ați plecat în Valea Jiului, aveați prejudecăți despre această zonă și despre locuitorii lor?

D.S.: Din anii ’90 încoace, s-a lucrat foarte mult în media și în discursul public la stigmatizarea minerilor și a Văii Jiului, iar atunci când am mers pentru prima dată acolo, am auzit de la foarte mulți oameni  ”Ai grijă!”. Când am ajuns însă, lucrurile nu s-au dovedit cu nimic diferite față de oricare alt oraș mic din România, mai ales cele foste industriale: industria pe butuci, rata de șomaj uriașă și, după cum ne spunea primarul din Petrila, aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva plecat la muncă în străinătate. Experiența ne-a confirmat asta și, din toți cei cu care am vorbit, nu era nimeni care să nu aibă măcar o rudă mai îndepărtată plecată în Spania sau Italia.

V.P.: De obicei, când merg într-un loc despre care știu puțin, încerc să nu pornesc cu prejudecăți. Vreau și îmi place să fiu surprins. Cu siguranță nu-mi imaginam că locul e atât de spectaculos ca peisaj, aveam formată o oarecare imagine închisă despre zonă, o imagine a cărbunelui ars și a minerilor cu fețe negre proiectați pe un fundal de fum închis. Nu aș numi asta o prejudecată, doar că în media suntem bombardați cu un anumit fel de imagni și uneori nu mai avem timp să discernem, să alegem, să de-contextualizăm.

TOTB: Care au fost principalele leitmotive pe care le-ați întâlnit în discuțiile cu oamenii din aceste orașe?

D.S.: În primul rând, lipsa de orizont și frica de a-ți pierde locul de muncă, nu doar în rândurile minerilor, ci și a întregii comunități. ”Stresu’ pe om,” exact cum zice unul dintre personaje. Mai e și nostalgia față de perioada comunistă: pe de o parte, aspectul foarte concret al faptului că, după greva din ’77, lucrurile s-au schimbat radical în bine pentru Valea Jiului, și, pe lângă condițiile de muncă îmbunătățite și drepturile sociale, a existat și o componentă culturală foarte puternică. S-au înființat cinematografe, teatru la Petroșani, tot ce se putea pentru a le ocupa oamenilor timpul liber. Pe de altă parte, regimul comunist  a pus accentul pe glorificarea muncitorului: muncitorii erau promovați ca stâlpi ai societății, ca piese indispensabile în angrenajul social, având o imagine extraordinară, cam cum au azi cei care lucrează în publicitate. După ’89, foarte brusc, lucrurile s-au schimbat la 180 de grade, ceea ce pentru ei a fost un șoc – din stâlpii societății, au ajuns paria, derbedei, huligani, bețivi, brute, proști, bugetari leneși etc. Toată această discreditare cinică în discursul public, alimentată cu bună știință și parcă din răzbunare de pseudo-elita intelectuală șu culturală românească, i-a făcut să-și piardă identitatea și rostul, iar muncitorii, poate mai ales cei din Valea Jiului, au ajuns să internalizeze această percepție, mulți ajungând să spună că Valea Jiului are ”cea mai joasă clasă de oameni”, ”cea mai joasă speță” etc. Desigur, pentru un privitor din exterior, comunitățile din Valea Jiului nu sunt foarte diferite, în niciun caz mai ”de jos” decât alte grupuri sociale din orașele industriale.

 

 

TOTB: Dintre toți oamenii pe care i-ați intervievat, cum ați stabilit protagoniștii din spactacolul ”Sub pământ”?

D.S.: O premisă de la care am pornit a fost că prin comunități minerești nu înțelegem numai mineri, ci și ce se întâmplă în jurul minei. De aici, am ales să avem ca personaje și o pensionară foarte în vârstă, un paznic, o persoană care fură cărbune să se încâlzească, soții de miner, copii ș.a.m.d. Unul dintre protagoniștii piesei este o soție de miner care și-a deschis o mică afacere în Valea Jiului, respectiv un fast food care acum este aproape falimentar, din cauza lipsei de cumpărători. Dacă în Petroșani lucrurile stau mai bine, Aninoasa de pildă, unde s-au închis toate minele, pare un oraș fantomă, nemaiexistând decât câteva chioșcuri – până și cârciumile s-au închis.

TOTB: Date fiind condițiile actuale, în care minerii o duc mai prost ca niciodată, n-ar exista posibilitatea unor revolte?

D.S.: Am făcut la un moment dat un interviu colectiv cu mineri, în care i-am întrebat asta, iar toți ne-au spus ”Noi toți avem credite. Dacă mâine noi ne revoltăm și ne dă afară, noi nu mai avem din ce le plăti, ne pierdem locuințele.”

TOTB: Toți cei patru actori din ”Sub pământ” (Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban) sunt foarte apropiați de personajele lor și extrem de convingători. Ai folosit cu echipa ta documentarea, astfel încât să vă familiarizați așa de bine cu această lume?

D.S.: În primul rând, felul în care am lucrat pe text ne-a implicat pe toți, de la Mihaela Michailov, care a scris textul pe baza documentării, până la actori, alături de care am decis asupra structurii scenariului și a variantei finale. Pentru actori, cred că a fost deopotrivă o muncă foarte creativă – pentru că s-au implicat în elaborarea scenariuiui, dar și foarte dură – au învățat bucăți foarte mari de text, dintre care unele n-au mai intrat în versiunea finală, au de făcut o muncă foarte exactă și schimbări de registru foarte bruște în timpul spectacolului. Dintre toate spectacolele care implică un număr mai mare de actori la care am lucrat, acesta este de departe cel în care toți actorii știu perfect ce vor și ce fac, și își aduc aportul foarte mare la construirea în echipă a întregului demers.

 

 

TOTB: Lumea Văii Jiului e plină de probleme foarte profunde, iar poveștile oamenilor de acolo sunt, de multe ori, din sfera dramaticului. Ai avut vreo problemă de etică pornind de la faptul că le transformi pe toate acestea într-un spectacol?

D.S.: Eu am de fiecare dată, în orice proiect, probleme de etică. Cum faci să nu ai o atitudine colonială față de oamenii respectivi, cu care interacționezi? Cum faci să nu le exploatezi poveștile pentru un spectacol, ci să facă parte dintr-un demers comun? cum faci ca experiența să fie un act de întâlnire și de învățare în ambele sensuri? Și atelierul cu grupul de copii din Petrila (realizat în parteneriat cu Casa Memorială ID Sîrbu)  a venit tot din această dorință de a construi lucruri împreună cu comunitatea și de a-i implica pe cei interesați cât mai puternic în proiectul nostru.

TOTB: Care ar fi miza principală a piesei voastre pentru spectatori?

 

V.P.: Cred că proiectul încearcă să repună în discuție rolul munictorului în prezent, pornind de la o zonă defavorizată, în care mineritul e pe cale a se închide și soluțiile de reconversie profesională și ajutor social sunt inexistente. Din păcate asta e situația și în alte regiuni din România, în perioada de după revoluție, în care atât raporturile sociale, cât și orice formă de activitate (fizică, intelectuală, artisitică) depinde strict de un singur indicator – piața, ca raport între cerere și ofertă.

TOTB: În luna mai, ați jucat deja patru spectacole la București. Ce se va întâmpla cu ”Sub pământ” în viitor?

D.S.: Vom avea spectacole în toate orașele miniere din Vale – Petroșani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani, iar peste tot avem promisiunea că se vor găsi spații pentru reprezentații: la teatrul din Petroșani, în case de cultură și în școli. Dacă vom obține finanțarea necesară, ne propunem ca în toamnă să facem un turneu prin alte orașe minerești și industriale, cu probleme similare, din România.


4 comentarii

  1. Adică imaginile cu mineri bătând bucureștenii au fost discurs media manipulativ? Salariile compensatorii consumate în baruri, la fel? Cei 8 copii turnați pentru că erau clasă privilegiată, sunt tot manipulare media?

    Ok, au fost manipulați și needucați. Dar oricât de manipulați și needucați ar fi fost, ar trebui să existe un discernământ – orice ar fi, nu-l pocnești pe unu în cap cu paru pentru că e student în București.

    Din punctul meu de vedere, deși rar spun asta despre alți oameni, își merită soarta. Să fie o lecție de … umanism.

  2. Mineriada „e un subiect foarte dureros, care a dus la degradarea imaginii lor”. Iar venirile lor in Capitala au dus la degradarea imaginii Romaniei. Asadar subscriu la pdv-ul antecomentatorului. In plus, anii de glorie ai clasei muncitoare s-au dus. Mai apar acum tot soiul de neo-nostalgici tembeli. Sa se mute temporar in Coreea de Nord, daca sunt atat de dornici de experimente comuniste.

  3. Pingback: Spectacolul Sub Pământ – ultima reprezentație în București din această stagiune | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Pingback: AFP: Un oraș minier din România se zbate să supraviețuiască | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply