Şapte ‘păcate’ ale bisericii ortodoxe române, la început de mileniu

Nu sunt ateu; cu atât mai puţin m-aş putea intitula liber-cugetător – mă încearcă în fiecare zi sentimentul de creatură, am conştiinţa friabilităţii acestei fiinţe a mea de acum, de pe acest pământ, şi-mi pun, tot în fiecare zi, uneori cu o acuitate greu de suportat, „marile” întrebări. Sunt, alături de peste două miliarde de oameni, creştin.

de Cornel Vîlcu (Active Watch)

Dar, ca să nu lungesc foarte mult vorba în acest text, am dificultăţi tot mai mari în raportarea mea la Dumnezeu, câtă vreme ea se face prin instituţia numite Biserica Ortodoxă Română. Sunt, cu alte cuvinte, tot mai tentat să-mi găsesc o cale creştină a mea, care să evite în cât mai mare măsură această intermediere. Şi ştiu destul de multe atât despre creştinism, cât şi despre mine însumi, ca să-mi pot da seama că nu e deloc bine ce (mi) se întâmplă. Unii vor argumenta că e ‚lucrarea diavolului’ şi că eu, scriind aceste cuvinte, mă fac unealta Necuratului. Eu văd, însă, în rândurile care urmează o simplă mărturie privind pricinile de poticnire pe care le întâmpin, acum, în 2013, în calitatea mea de creştin ortodox român.

Refuzul modernizării şi al dialogului, deşi reprezintă eticheta cea mai cuprinzătoare aplicabilă BOR, e şi lucrul care i se poate reproşa cel mai puţin. Orice biserică, prin simplul motiv că instituţionalizează şi îngrădeşte în anumite cadre rigide un comportament religios, este tradiţionalistă – la urma-urmelor, Dumnezeu, oricare ar fi el, ‚stă’ în afara timpului, iar istoria cu meandrele ei, inclusiv cele “ale progresului”, trebuie depăşită în raportarea la divinitate. Cu toate acestea, cred că BOR întâmpină mari dificultăţi în relaţia cu o lume totodată globalizată (din punctul de vedere al economiei, al circulaţiei persoanelor, dar mai ales al informaţiei) şi pluralistă. Fapt este că, pe lângă creştinismul ortodox, există alte opţiuni religioase majore (inclusiv limita negativă, a ateismului) şi că simpla legitimare de tipul „te-ai născut în România” constituie o motivaţie tot mai subţire pentru o alegere care, să nu uităm niciodată, este un act al libertăţii noastre (pe cei care se vor simţi scandalizaţi de această idee, îi trimit cu smerenie la Vladimir Losski). Şi, atenţie, nu spun câtuşi de puţin că ortodoxia ar trebui să se poziţioneze (în sensul din teoria publicităţii) sau să se ‚vândă’ mai bine prin toleranţă faţă de păcatele şi patimile omului de azi; dimpotrivă, cred că există în teologia ortodoxă valori spirituale excepţionale, care ar trebui făcute mai evidente în profunzimea lor, pe de o parte, în capacitatea lor de a produce forme de iluminare-eliberare, pe de alta.

Intoleranţa/ naţionalismul… sectar e, poate cusurul cel mai evident al român-ortodoxiei de azi. Nici nu vreau să mai număr dăţile când mi s-a spus, de către interlocutori variind de la simpli cetăţeni la oameni ‚oficiali’ ai Bisericii (de altfel, ideea e prezentă şi într-o celebră carte a lui Alexandru Paleologu) că degeaba e cutare sau cutare arab sau japonez om bun, iubitor, generos şi de-doar-bine-făcător, fiindcă tot a căzut în capcana cea mai ticăloasă a diavolului: nefiind ortodox, va arde în flăcările iadului. Asta ca să nu mai vorbesc despre acel tip de purism, îngrozitor de răspândit şi el, care face până şi din catolici sau, mai ales, greco-catolici, nişte inamici ai singurului creştinism pur şi adevărat, sau despre mitologia poporului român ca unic şi mare purtător al făcliei creştine. Aici atingem cu adevărat nişte limite greu de suportat ale imposturii intelectuale, fiindcă un concept târziu, modern al istoriei Occidentului, cel de naţiune, e folosit pentru lungi perioade în relaţie cu care nu poate avea nici o relevanţă; ştim cu toţii că se merge cu retorica până la a proclama naşterea poporului român ca naţiune creştină de îndată după Decebal şi Traian – cu două secole, adică, înainte de împăratul Constantin cel Mare, într-un moment în care nici măcar cuceritorii romani nu erau majoritar creştini, darămite dacii băştinaşi.

Trufia cantităţii, de la numărul ‚brut’ de credincioşi şi până la ‚desimea’ teritorială şi dimensiunile bisericilor nou construite, constituie o altă trăsătură marcantă a ortodoxiei noastre de azi. Lozinca mult strigată pe străzile României la începutul lui 2012, „vrem spitale, nu catedrale!” nu a fost, din păcate, vreo destrăbălare a noilor atei sau oameni de stânga, ci expresia foarte concretă a unei triste realităţi sociale româneşti. Iar dacă adăugăm la tot ce s-a întâmplat, din acest punct de vedere, din 1989 până azi, megalomanicul proiect kitsch al Catedralei Mântuirii Neamului (concept şi el cu totul original, câtă vreme creştinismul e o religie a ‚salvării’ individului, prin dragoste pentru toţi ceilalţi), imaginea de ansamblu care se conturează nu e deloc favorabilă BOR.

Discriminarea a tot ceea ce nu e bărbat alb, heterosexual, vorbitor nativ de română e şi ea o trăsătură marcată a sensului în care Biserica Ortodoxă influenţează societatea. Am asistat de multe ori la scene de familie în care, dat fiind că la prânz sau cină era invitat un preot, femeia sau femeile casei nu cutezau să se aşeze la masă cu bărbaţii, dintr-o teamă asumată (iar această asumare e faptul care mi se pare înspăimântător) de a nu… impurifica atmosfera. Este aceasta o întâmplare, o ciudăţenie locală? aş vrea foarte mult să cred că aşa e; dar mă tem că undeva, în politica neoficială, dar nu mai puţin reală, a oamenilor bisericii, femeia e tot fiinţa păcătoasă care trebuie să se supună bărbatului, tot aşa cum ungurul sau ţiganul, chiar bărbaţi fiind, trebuie priviţi cu suspiciune ca nu-se-ştie-cât-de-autentic-creştini, iar membrii minorităţilor sexuale ar trebui, de preferinţă, arşi pe rug încă din timpul acestei vieţi.

Tolerarea sau chiar încurajarea neofascismului e, poate, trăsătura cea mai periculoasă a Bisericii Ortodoxe de azi – şi reprezintă, la drept cuvânt, motivul care m-a determinat să scriu acest articol. Dacă ar avea cu adevărat conştiinţa responsabilităţii sale sociale, BOR s-ar disocia vehement şi ar condamna oficial acţiuni ale Noii Drepte cum a fost cea, mult discutată zilele acestea, de la Muzeul Ţăranului Român. Proliferarea unor mişcări de inspiraţie legionară în România secolului XXI e, desigur, un anacronism surprinzător şi, din fericire, deocamdată minoritar. Dar nu trebuie să subestimăm capacitatea dramatică a crizei economice de a determina o criză de conştiinţă şi căutarea unor ţapi ispăşitori – alţii, desigur, decât politicienii cu care aceeaşi Biserică a cooperat dintotdeauna fără ezitare. Evreul, ţiganul, ungurul, homosexualul sau femeia lesbiană, până şi heterosexualul alb dar ‚de stânga’, care militează pentru restrângerea competenţilor/ a puterii bisericeşti în ansamblul statului – toate aceste categorii de oameni pot fi şi sunt transformaţi, sub ochii noştri tot mai stupefiaţi, în duşmani ai naţiunii şi, ceea ce e infinit mai grav, în cauză directă a nenorocirii de zi-cu-zi în care începe să se zbată populaţia românească ‚majoritară’. Iar un site din multe puncte de vedere remarcabil şi pozitiv, cum e Război întru Cuvântgăzduieşte, pe lângă literatura religioasă scrisă de reprezentanţi autorizaţi ai Bisericii, şi o paraliteratură neofascistă cu toate trăsăturile inerente acestui tip de gândire, de la primitivismul logic-argumentativ şi retorica găunoasă până la îndemnul constant, mai mult sau mai puţin (cel mai adesea, foarte puţin) voalat la agresiune şi violenţă.

Cooperarea cu politicul – cu politicienii, indiferent de calitatea lor moral-profesională sau de gradul lor de corupţie – completează cum nu se poate mai nefericit acest tablou. E suficient să urmărim câte dintre amendamentele aduse fiecărui proiect de buget de către parlamentarii români se referă la construcţia sau renovarea de biserici, ca să vedem raţiunile mai-mult-decât-lumeşti ale acestei alianţe. E adevărat că principiul ‚dă-i Cezarului ce e al Cezarului’ a permis dintotdeauna creştinismului să se disocieze, formal, de abuzurile Puterii de toate tipurile – dar a foarte greu să nu ne simţim manipulaţi atunci când, în Pastorala sa de Paşte din 2012, destul de aproape, încă, de nişte mişcări de stradă care provocaseră o aproape nesperată trezire civică a românilor, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului Laurenţiu spunea: „Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia.”

În fine, prozelitismul ‘cu mâna’ Statului e ultima tară a BOR pe care vreau s-o pun în discuţie azi. România este şi trebuie să rămână, în teorie, un stat laic; şi foarte bine ar fi dacă acest principiu democratic elementar s-ar exercita realmente şi în practică. Dar cantitatea imensă de resurse publice cheltuite pentru biserici, prezenţa icoanelor şi a educaţiei religioase obligatorii în şcoli, tot acest amestec a două domenii care ar fi trebuit menţinute separate produce o stare de confuzie foarte utilă cultelor în general, dar mai cu seamă celui ortodox. Celor trei puteri tradiţionale – legislativă, executivă, judecătorească – li se adaugă, neoficial, dar tot mai pregnant, o a patra putere care nu este (aşa cum probabil ar trebui) presa, informarea cetăţenească, libera asociere şi acţiune publică a oamenilor; nu este, cu alte cuvinte, o putere eliberatoare şi echilibrantă în raport cu eventuala supremaţie negativă, în dezechilibru sau cooperare ocultă, a celorlalte trei. Foarte profitabilă pentru ambele părţi, asocierea dintre Stat şi Biserica Ortodoxă e şi ea un fenomen anacronic, de natură a duce la o slăbire a democraţiei de tip occidental, prin subminarea unuia dintre principiile ei fundamentale, secularismul.

——————
Personal, mă simt împins, ca ‚simplu cetăţean’ român creştin, spre o practică a religiozităţii care să presupună cât mai puţin cu putinţă cooperarea cu propria mea Biserică. La fel, probabil, ca mulţi români, tind să mă bazez pe propria-mi conştiinţă, pe o relaţie cât mai înţelegător-iubitoare cu semenii, pe con-vorbirea, eventual, cu câteva individualităţi luminate ale preoţimii creştine, nu neapărat ortodoxă. E aceasta o poziţionare inevitabilă, era necesar să se ajungă, sau, mă rog, să ajung eu în această inerentă dilemă? Greu de spus, atâta vreme cât nu mă aştept la vreo conştientizare sau autocritică din partea instituţiei înseşi a BOR – ba chiar dimpotrivă.

Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Cornel Vîlcu, găzduit de ActiveWatch.

Foto: Neam Săturat