Patrimoniul şi patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crişcior

5

România e o ţară cu foarte multe bube-n cap, iar cea mai mare este dezrădăcinarea oamenilor; efectul ei e lipsa de implicare în viaţa civică. Eu cred că am putea remedia problema printr-un sentiment de apartenenţă. El creează nu neapărat mândrie, cât mai ales o stare de confort sufletesc. Iar dacă ai confort, ai chef să te ocupi şi de comunitate.

 

SONY DSC

de Vladimir Agrigoroaei

 

Din păcate, patriotismul românesc, aşa cum a fost el cimentat în perioadele interbelică şi naţional-comunistă, este demagogic şi axat pe cultul personalităţilor mesianice, nu pe respectul faţă de patrimoniul acestei ţări. Ne trebuie un patriotism calm şi temeinic, nu unul deşănţat şi triumfal. Trebuie să ne placă că locuim în locul în care locuim. Dacă ţinem la Locul nostru, atunci ne vom implica şi în viaţa lui civică. Iată de ce vă scriu: pentru că ţinem la El, chiar dacă greu aflăm cine-i Dânsul.

O parte a Lui sunt Apusenii. Alături de Haţeg, de Maramureş şi de alte locuri în care patrimoniul e persecutat de ignoranţă, Apusenii sunt locul în care poporul român a luat fiinţă. De aceea trebuie să îi păstrăm. Salvarea lor înseamnă salvarea propriei istorii. Numai că, dacă v-aş spune că trebuie să apărăm tot patrimoniul Apusenilor, mulţi dintre voi ar surâde şi m-ar taxa de romantic. La fel, dacă din disperarea de a găsi argumente aş intra în detalii şi v-aş spune că trebuie să apărăm o biserică veche, cu picturi superbe din 1411, argumentul mi-ar fi luat iarăşi peste picior. De ce? Pentru că ar fi nişte date seci, care nu vă vor spune absolut nimic. Veţi dori să le puneţi în balanţă cu alte argumente şi veţi rata adevărata lor semnificaţie.

Ştiind că nu pot obţine nimic astfel, pentru că nu pot face liste de monumente din care să înţelegeţi de ce sunt ele importante, voi căuta o altă cale, cea pe care mi-a arătat-o mama când eram mic. Calea imaginaţiei.

Vă voi spune o poveste din care să înţelegeţi că un monument nu reprezintă o bucată de zid, ci singura punte care ne uneşte cu oamenii de altădată. La sfârşitul ei, veţi pricepe ce înseamnă o biserică din 1411, cum e cea de la Crişcior. Veţi înţelege cine au fost oamenii care au ridicat-o, de ce necunoscuţii aceia sunt strămoşii noştri mai mult decât marii eroi din discursurile festive. Veţi înţelege care e legătura dintre Crişcior şi Roşia Montană. Vă promit.

Dar mai întâi vă rog să-mi ascultaţi povestea.

 

* * *

O vale de munte, nici prea îngustă nici prea largă. De o parte şi de alta, păduri de brazi şi fagi, nişte mesteceni răsfiraţi pe un mal de râu şi un drum îngust pe care se oprise o căruţă cu un cal. Alt cal, legat de osie, îşi biciuia crupa de muşte. Pe râpă doi oameni tăiau crengi de brad. Le-au suit în căruţă şi au plecat.

Venea toamna când fraţii Iuga şi Laslău, români din Apuseni, se întorceau pe valea Crişului Alb către casa lor din Crişcior. Iuga se gândea că îi vede lumea şi i se făcea frică. Lui Laslău mintea nu-i dădea pace din altă pricină. Vedea ca prin vis dinaintea ochilor un chip mustăcios, cu pletele retezate sub urechi şi o căutătură aprigă. Mai vedea un colan cu balaur şi o armură care îţi lua ochii în soare. Şi o mulţime de curteni în straie colorate care zumzăiau vorbe de nepriceput. Apoi linişte. Nu mai vedea nimic. Auzea numai “hraşti”, i se strângeau maţele în burtă şi îi veneau lacrimile-n ochi.

– Să trecem apa. Să n-o luăm prin mestecăniş.

Asta îi spusese Iuga. Amândoi ştiau că nu trebuie să dea nas cu oamenii lui Vladislav. Le era frică pe lângă Ribiţa, taman acum. De după cotul râului, un bătrân venea pe jos spre ei:

– Ni măi! Băieţii lui Bălea. Dar unde-i tac-tu?

– În căruţă.

– Boleşte?

– S-a dus.

– Da cum?

– L-a tăiat comitele.

– De ce?

– Că l-a tăiat pe unul şi c-a jurat strâmb.

– D-apăi Domnul i-a dat ce-a meritat! Când l-a pârît pe Neacşa nu tot la fel a fost?

Tăcură fraţii şi porniră mai departe. N-avură ce zice. Bătrânul avea pe undeva dreptate. Tatăl lor, Bălea, se certase cu Neacşa, tatăl lui Vladislav. Ca să se pună bine cu stăpânirea, mersese la Şoimoş la cetate să-l dea în vileag că ţinuse partea răsculaţilor câtă vreme craiul stătuse-nchis. Neacşa pierdu toate moşiile, muri de inimă rea, copiii îi umblară pe drumuri şi, abia la câţiva ani după aceea l-au înduplecat pe crai să le dea averea înapoi. În ăst-timp, Bălea primise trei moşii, se făcuse voievod, era vesel nevoie mare. Pusese să se facă şi biserică nouă la el în sat, pe locul celei vechi, şi tare s-a mâniat când Vladislav, Miclăuş şi ceilalţi copiii ai lui Neacşa au ridicat şi zugrăvit o biserică mai iute decât el. Zgârceala i s-a dus, a dat repede bani meşterilor şi a terminat-o şi pe-a lui.

– Am trecut. Se vede Bradul.

La Brad îi opri unul dintre cnezii locului, să doarmă la el peste noapte. Dar când auzi că umblă cu mortul în căruţă, îmbălsămat în crengi de brad, se temu pentru sufletul pruncului lui de câteva zile, nebotezat, şi-i rugă să nu mai stea.

Aşa au ajuns fraţii noaptea la Cerneţel. Noroc de lună, că nu era nici-o lumină în cătun. Un cătun care nu mai era al lor. Li-l luase comitele, laolaltă cu altele două.

– De-acum suntem săraci, zise în şoaptă Iuga.

Sărăcia ca sărăcia, se gândea Laslău. Mai rău era de mama. Ce-o să zică acum, când or vedea-o? Că anul trecut s-a dus fratele cel mic, că pe sora lor mai mare au dat-o după unul din Haţeg. Şi-aşa plângea că rămâne singură. Acum cu ce mai rămânea?

La Crişcior, puţin după miezul nopţii, caii erau prea obosiţi să mai suie dealul bisericii. Fraţii vedeau biserica, vedeau şi casa lor lângă ea, dar au trebuit să-i lase să-şi tragă sufletul. Când au pornit să urce dealul, inima le bătea ca la iepuri. Parcă o zăreau pe mamă cu sora lor mai mică în vârf, pe culme.

SONY DSCPicturi de la Crişcior: portretul lui Laslău, fiul lui Bălea

Cum va fi fost restul nopţii şi zilele următoare nu are rost să ne gândim. Sărmana femeie a aflat de vorbele mândre ale soţului dinaintea comitelui. De jurământ. De supărarea lui când comitele l-a dat afară. De crâşma în care şi-a băut amarul. De încăierarea lui Bălea cu neamţul. De brişca scoasă la iuţeală, cu aburii băuturii în cap. De neamţul mort, cu gâtul luat. Şi de restul pricinilor care l-au adus iarăşi dinaintea comitelui să i se taie capul.

La înmormântare, jupâniţa Vişe a tăcut tot timpul. De cât plânsese, nu mai avea de unde plânge. Se adunaseră oamenii din şapte sate să-l vadă pe Bălea mort şi fără cap. Era şi Vladislav, şi Miclăuş. Parcă le părea rău. Sau poate se prefăceau de dragul popii.

Când l-au îngropat în biserică, lângă fratele cel mic, lumea a scuipat în sân. Cu greu au mai intrat în biserică la slujbă şi după aceea umbla zvonul că mortul fără cap colindă satul în ceas de noapte. Alţii spuneau că umblă şi-un copil, că s-ar fi căutat unul pe altul. Aşa se speriau către sfârşitul anului 1415.

 

* * *

Înainte de toate, să ştiţi că Bălea se poate să nu fi fost un om rău. Sursele istorice nu ne spun aşa ceva. A fost alegerea mea, pentru a vă prinde mai bine în poveste. De atunci şi până astăzi nu ne-a rămas decât biserica de la Crişcior. În picturile din ea, cnezul Bălea are brişca atârnată de brâu şi închină împreună cu soţia Vişe biserica către doi îngeri care o vor duce Celui de Sus. La picioarele lor e pictat un copil, Ştefan cel mort tânăr. Pe peretele vecin, cortegiul se prelungeşte cu fiii Iuga şi Laslău. În urma lor veneau fetele, dar partea aceea s-a dus între timp.

SONY DSCPicturi de la Crişcior: Vişe şi Bălea închină biserica; la picioarele lor e micul Ştefan.

În 1990, arheologii au descoperit sub podeaua bisericii doi morţi. Un copil şi un bărbat matur, ultimul fără cap şi fără mâna dreaptă. Ca un făcut, actele latineşti vorbesc despre decapitarea lui Bălea din porunca lui Pippo Spano, condotier din Florenţa, cavaler în Ordinul Dragonului, comite de Timiş şi reprezentant al regelui Sigismund de Luxemburg. I-a tăiat capul pentru că-l omorâse pe Johan de Nuremberg, om al regelui. Din aceleaşi acte aflăm că Laslău a recuperat câţiva ani mai târziu posesiunile tatălui la Rişca, Cerneţel şi Zdrapţi. Le-a primit înapoi după ce a luptat pentru Sigismund în Bosnia, cu turcii. Aşa trăiau românii în anii în care Brunelleschi revoluţiona legile perspectivei în Florenţa, aruncând arta europeană în epoca de glorie a Renaşterii.

Dacă v-a plăcut această poveste, vă rog să vă cutremuraţi alături de mine că de mai mult de opt ani, la Crişcior, lângă biserică, Carpathian Gold lucrează în secret pentru a începe exploatarea altor zăcăminte de aur. Crişciorul se află, ghinionul lui, în acelaşi Cadrilater aurifer ca Roşia Montană. Sunt alţi “canadieni”. Zic că vor exploata fără cianură. I-au atras pe localnici de partea lor. Au spus că nu sunt vestigii în zonă. Cine i-ar putea contrazice când nimeni nu ştie poveştile de la Crişcior? Dar ştim noi ce se va întâmpla cu biserica veche când vor începe să zguduie munţii? E de-ajuns o singură fisură să se crape tencuiala şi portretele să se ducă pe pustii.

Bisericile cu pictură ridicate de Bălea la Crişcior (1411), de Vladislav şi Miclăuş la Ribiţa (1407) sau de neamul Moga la Hălmagiu (sec. XV) nu sunt singurele monumente din preajma Roşiei Montane. Lângă ele stau resturi de pictură în biserica de la Zlatna (1424) şi altele făcute de meşteri ortodocşi în biserica catolică din Abrud (sec. XV), două nume pe care le cunosc toţi cei care strigă acum în stradă. Mai sunt şi două biserici ale Cândeştilor la Lupşa (1421, cea de piatră, şi 1429, cea de lemn), de-a dreptul peste deal de Roşia Montană. Şi biserica mănăstirii Râmeţ cu picturile nepreţuite ale zugravului Mihu (1377). Restul bisericilor medievale arată ca ruinele mănăstirii Vaca (astăzi Crişan) sau zac în pământul din care arheologii nu au avut timp să le scoată. Numai că fiecare are povestea sau poveştile ei.

Ele sunt ceea ce ne-a mai rămas din istoria necitită a neamului, cea pe care nu o cunoaştem pentru că nu răsare în discursuri patriotarde. Sunt românii de odinioară, prinşi în menghina unor vremuri care nu diferă de menghina care ne strânge astăzi pe noi. E istoria primilor români care ies din negura vremurilor nescrise. Istoria unor oameni la fel de simpli, de dezorientaţi şi de normali ca noi.

04 CartareaAşa arătau munţii şi pădurile prin care se petrece povestea la câteva secole după aceea, cu zece ani înainte de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (după Cartarea Iozefină, 1773).

De aceea vreau să salvez cu voi Roşia Montană. Pentru că, dacă o salvăm, poate ne ajutaţi să salvăm şi bisericile românilor de odinioară. Nu numai pe cele medievale, ci şi pe cele moderne. Din bisericile de altădată, puţine ne-au mai rămas după secole de distrugeri care au avut mereu ca scuză Progresul.

Mariei Tereza nu i-au plăcut pentru că erau dărăpănate, sătenilor nu le-au plăcut pentru că voiau biserică nouă, comuniştilor nu le-au plăcut pentru că erau biserici, iar lui Ceauşescu nu i-au plăcut pentru că stăteau în calea industrializării lui. Le-au spart, ciuntit, ras cu pământul, le-au aruncat în funduri de lac şi câte şi mai câte. Pentru că au refuzat să vadă poveştile şi oamenii din spatele lor.

Dacă salvaţi Apusenii, promitem să vă mai spunem şi alte poveşti. O să descoperiţi o sumedenie de alţi oameni. Daţi-ne numai timp să aflăm mai multe despre istoria acelor locuri. Iar dacă poveştile noastre nu vă vor plăcea, veţi putea să le scrieţi singuri. Iată încă un motiv pentru care să salvaţi Munţii Apuseni!

 


5 comentarii

  1. O istorie necunoscută dar vrednică a fi citită de tot ROMÂNUL, şi îmbogăţită cu alte detalii de aceeaşi valoare.
    Profesorii, învăţătorii şi Preoţii acelor locuri, ar fi bine pentru ei şi pentru noi să facă cunoscut pe această cale, TOT ce este frumos în Zonă, şi ministrul Culturii din România să INVEŢE ISTORIA ADEVĂRATĂ A ZONEI ” ROŞIA MONTANĂ”!

  2. De o buna bucata de vreme ma strofoc sa va lamuresc ca principala buba din capul Romaniei e cotetul legislativ cladit pe o constitutie gaunoasa. Elementar draga Watson , un stat de drept presupune o legislarie de calitate si noi nu avem asa ceva.Si daca nu devenim constienti ca avem nevoie de un edificiu legislativ clar si coerent cladit pe principiile fundamentale de drept recunoscute si in lume vom lalai mult si prost ca pana acum.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger