Oamenii din prima linie

1

Se estimează că la începutul anilor ‘90, țările ex-comuniste aveau în grijă peste jumătate de milion de copii abandonați. Câte o ușă deschisă lăsa să se întrevadă iadul. Copii în pătuțuri ruginite, subdezvoltați, infometați, copii cu ochii înecați de groază, copii murind. 

Cine deschidea aceste uși? Cine era acolo la primirea diagnosticului de criză umanitară? Cine au fost cei care s-au trezit atunci în prima linie și s-au mobilizat în operațiunile de salvare? Dar mai ales, cum le-a schimbat acel moment cursul vieții și cine sunt ei astăzi? 

Belgrad. Aprilie 2016. O sală mică de conferințe, ticsită cu activiști ai societății civile care luptă pentru drepturile copilului în estul Europei și zona extinsă a Mării Negre cam de tot atâția ani de când se construiește și democrația în regiune. Armeni, georgieni, sârbi, moldoveni, români, albanezi, bosniaci și kosovari urmăresc ca la un meci amical în deplasare rezultatele unui studiu comparativ, realizat în nouă state, care arată cât de mult s-a schimbat viața copiilor “invizibili” în țările ex-comuniste în ultimii 25 de ani.

foto Petruț Călinescu

foto Petruț Călinescu

“Până și la asta România ne-a luat-o înainte” se aud vocile bulgarilor. E o glumă internă din regiune pe care cu toții o înțelegem. Imaginile cu copii abandonați din România după căderea regimului comunist  au rămas ca o rană în conștiința colectivă a Europei, iar rivalitatea dintre România și Bulgaria, declanșată de procesul de aderare la Uniunea Europeană, este departe de-a se stinge.

Gașca din spatele blocului

Suntem la întâlnirea anuală ChildPact, singura coaliție regională, din care fac parte peste 600 de organizații din domeniul protecției copilului din estul Europei și bazinul Mării Negre. Pentru cele 10 țări membre, ChildPact este gașca din spatele blocului. Sunt prietenii cu care ai crescut, cu care ai împărțit același maidan și aceleași istorii. Știi dinamica grupului, îi cunoști alianțele și rivalitățile, sensibilitățile și micile victorii.

Pe vremuri, în anii 90, toate țările din regiunea Mării Negre primeau ajutor de specialitate de la statele din Europa Occidentală. Cu toții își amintesc lecțiile suedeze de reformă în protecția copilului. Erau un vis cu copii blonzi și fericiți, cu bugete cât PIB-ul unora dintre statele mici din regiune, în care nu exista corupție și nici trauma recentă a unui regim politic opresiv. Delegațiile umanitare erau primite cu entuzasim și neîncredere. Cum să aplici modelele astea cu ștaif în viața de cartier din spatele blocului? 

2016, 4 ani, 9 țări, 72 de specialiști, 623 de indicatori din protecția copiluluiRomânia, Bulgaria, Serbia, Kosovo, Moldova, Albania, Georgia, Armenia și Bosnia Herzegovina sunt cele nouă țări în care a fost pilotat Child Protection Index, un instrument mamut transfrontalier, menit să centralizeze și să măsoare deciziile luate de guverne în ultimii 25 de ani pentru protecția copiilor vulnerabili. Child Protection Index este produsul unui parteneriat între ChildPact și World Vision, iar datele au fost colectate de echipe naționale interdisciplinare formate din 72 de experți în protecția copilului din regiune. 

În sala mică de conferințe din Belgrad, medicul Andy Guth prezintă graficele comparative între țări, care arată ce modele de reformă a protecției copilului au funcționat în mod real în sistemele noastre imperfecte, corupte și subfinanțate, cu un nivel similar de dezvoltare economică, cu legislație deficitară și metodologie de implementare adesea inexistentă. 

Andy Guth, România - specialist în protecția copilului cu o experiență de 25 de ani.

Andy Guth, România – specialist în protecția copilului cu o experiență de 25 de ani.

Primii activiști ai societății civile

În tinerețe își imagina că toată viața va purta halat alb. La fel și alți medici prinși în prima linie a convoiului cu ajutoare umanitare la începutul anilor ’90. Li s-a spus Garda Albă. Așa au rămas consemnați în istoria orală a vremurilor medicii care au facilitat intervențiile organizțiilor internaționale în orfelinatele din România. Ei sunt cei care în anii ‘90 au devenit primii activiști ai societății civile și care continuă și azi să participe activ la reforma sistemului de protecție a copiilor. Unul dintre medicii de atunci este și Bogdan Simion, președintele de azi al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) din România. De ce medici? Pentru că, în vechiul regim, copiii abandonați erau considerați o problemă de sănătate publică și erau crescuți de personal medical, în clădiri reci și septice ca niște spitale municipale.

Era primăvară, 1990, România. Proaspăt licențiat în Medicină, Andy Guth, în calitate de foarte tânăr director al unui leagăn de copii abandonați din Onești, semna cu mâna lui primele două transferului către un cămin spital pentru copii irecuperabili, etichetă oficială pusă de către regim copiilor cu dizabilități fizice sau mentale. ”Clinic erau sănătoși. Peste două săptămâni am primit primul certificat de deces. M-am dus imediat acolo. Primul lucru pe care l-am văzut când am coborât din mașină a fost cimitirul care se întindea în spatele instituției. Aveau propriul lor cimitir!” Așa arăta km 0 de la care, șapte ani mai târziu, a pornit oficial reforma protecției copiilor în România.  “E o imagine care mă va bântui toată viața” povestește Andy Guth, care, 25 de ani mai târziu, prezintă rezultatele Child Protection Index, un instrument transfrontalier la care a lucrat timp de patru ani, în care a coordonat 71 de specialiști în protecția copilului din cele nouă state implicate și pe care l-a dezvoltat împreună cu Jocelyn Penner Hall, Policy Director în organizația World Vision.

Situația pe hârtie a reformelor din regiune

“În acest stadiu, Indexul analizează foarte meticulos situația pe hârtie a reformelor din regiune. Următoarea etapă, absolut esențială pentru a avea o dimensiune reală a situației, este să colectăm aceleași date de la firul ierbii, de pe teren.” Dar chiar și pe hârtie, completează Jocelyn Penner, Indexul poate sta mărturie pentru niște adevăruri destul de tulburătoare.

De exemplu, între 1997 și 2007, România a făcut niște reforme accelerate sub presiunea condițiilor de aderare la Uniunea Europeană, dar nu au fost reforme organice, ci sistemice. Indexul îți arată, de pildă, că România are cel mai mare punctaj la politici publice și cadru legislativ, adică la formă, dar în fond are în continuare, raportat la populația de minori a țării, cei mai mulți copii aflați în grija statului din regiune. România este urmată de Armenia și Moldova. În extrema cealaltă, conform rezulatelor Indexului, Kosovo este țara în care oamenii își abandonează cel mai greu copiii. 

Dacă în România anului 1997 numărul total al copiilor separaţi de familia lor era de aproape 100.000, la o populaţie totală de aprox. 6 milioane de copii, la sfîrşitul anului 2013 numărul de copii separaţi de famila lor era de 60.000, la o populaţie totală de aprox. 4 milioane de  copii. Acest lucru înseamnă că ratele procentuale au suferit modificări nesemnificative – de la 1,66% în 1997 la 1,52 % în 2013).

Astăzi în România la fiecare șase ore un bebeluș este abandonat în maternitate. Ce ne spune faptul că rata abandonului a scăzut nesemnificativ în România în ultimii 25 de ani?

“Ne spune că nu poți schimba conștiința publică la presiunea Uniunii Europene” este de părere Jocely Penner. “S-a spus că anul aderării României a fost anul îngropării reformei. În lipsa presiunii externe nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Eu cred că după 2007 s-au întâmplat lucruri mai mici, dar mai adevărate. The worse day ever is the first day ever of democracy in Romania. Este ziua în care a început să se construiască conștiința publică.

rast, romania

O radiografie a mentalităților din regiune

Sau “ne spune că avem de-a face cu o problemă de mentalitate” spune Andy Guth. În anumite aspecte Indexul poate fi văzut și ca o radiografie a mentalităților din regiune. “De exemplu, rezultatele ne arată că în Armenia 97% dintre copiii cu dizabilități sunt plasați în grija statului și doar 3% cresc în familii. Tot Indexul ne arată că în Georgia exploatarea copiilor pentru muncă nu este văzută la nivel de mentalitate ca o problemă. Este normal ca unii copii să nu meargă la școală. 

În sala mică de conferințe din Belgrad, Andy Guth zâmbește înainte de a spune că ce urmează să arate nu sunt rezultatele unei competiții. Zâmbește pentru că știe cu precizie că, în momentul în care va deschide graficele comparative între cele nouă țări, românii se vor uita imediat să vadă cum stau bulgarii, albanezii cum s-au descurcat sârbii, armenii dacă i-au depășit pe georgieni și tot așa.

Child Protection Index poate fi văzut ca o hartă a modelelor de reformă a protecției copilului care au funcționat în regiune și care pot fi preluate ca atare și de vecini. Este un exercițiu practic de schimb de experiență la nivel regional. Dar mai ales este o masă rotundă uriașă de baze de date la care s-ar putea așeza și peste care și-ar putea da mâna guverne, donatori și membri ai societății civile, într-o acțiune de cooperare regională fără precedent.

La teorie, România stă beton 

Conform scorurilor finale ale Indexului, România a obținut cel mai mare punctaj din regiune, urmată de Bulgaria și Serbia. “Nu este o surpriză” explică Andy Guth “România are la nivel European, nu numai regional, una dintre cele mai performante legislații de protecție a copilului. Legea este construită pe structura convenției drepturilor copilului. La teorie, România stă beton.”

În realitate însă, datele EUROSTAT la nivelul anului 2013 arătau că rata sărăciei în rândul copiilor era de 48,5%. Un raport Worl Vision din 2014 arată că  8 copii din 100 în România trăiesc în sărăcie extremă, cu mai puțin de 3 euro și 50 de cenți pe zi. Același studiu arată că 1 din 8 copii din mediul rural se duce la culcare flâmând (procentul dublându-se în numai doi ani, din 2012 până în 2014).

“Mai sunt enorm de multe lucruri de făcut pentru copiii României, dar, ca să înțelegi cât de departe ai ajuns, trebuie să știi de unde ai plecat” spune Daniela Buzducea, Director Executiv World Vision Romania și Vice-președinte al Federației Organizațiilor pentru Copil (FONPC). Daniela face parte din prima generație “liberă“ de asistenți sociali din România. Asistentul social, actorul principal al intervenției în domeniul protecției copiilor, a lipsit o lungă perioadă din peisajul profesiilor sociale, prima generație de absolvenţi de după Revoluția din 1989 fiind înregistrată abia în 1994.

Km 0 de la care a început reforma protecției sociale în România

Pe Daniela, prima linie a convoaielor umanitare a prins-o în casele celor mai vulnerabili copii din anii 90, încercând intuitiv și cu resurse proprii să facă ceva ce la vremea aceea părea o absurditate: prevenirea separării copiilor de familie.

Dana Buzducea, România - Director Executiv World Vision Romania și Vice-președinte al Federației Organizațiilor pentru Copil (FONPC).

Dana Buzducea, România – Director Executiv World Vision Romania și Vice-președinte al Federației Organizațiilor pentru Copil (FONPC).

“Pentru mine România acelor ani înseamnă copii infectați cu HIV în spitale” povestește Daniela. “Momentul real de la care s-a pornit reforma în România este rezumat într-o scenă care mă urmărește și azi. Vizitam des o mamă cu un bebeluș infectat. Nu avea ajutor de nicăieri. Era cumplit prin ce trecea. Aveam și eu un copil mic acasă, și, în afară că veneam la ea, ca să știe că nu este singură, mare lucru nu puteam face. Într-o zi s-a îmbolnăvit de cancer și de la tratament i-a căzut tot părul. Când m-am dus să o vizitez, pe zidul casei scria mare SIDA, iar ea stătea închisă în casă și nu mai putea ieși cu copilul nici până la spital, pentru că oamenii aruncau cu pietre. De-aici a pornit România pe drumul reformei protecții sociale și, din perspectiva asta, cred că scorul obținut în Index este justificat”.

În ultimii 20 de ani, Daniela a avut un rol semnificativ în procesul de reformă în protecția copilului. De numele ei se leagă lupta pentru reducerea numărului de orfelinate și Child Monitoring and Tracking Information System (CMTIS), primul sistem de monitorizare pentru protecția copilului din Europa de Est. A lucrat cu copii și tineri cu dizabilități, dezvoltând servicii speciale pentru aceștia. A construit programe de prevenire a separării copilului de familia lui, precum și de asistență a familiilor copiilor infectați cu HIV/SIDA. Daniela este unul dintre oamenii care au crezut de la început în ChildPact.

De aproape 20 de ani Zini câștigă respectul străzilor din Tirana

La întâlnirea anuală de la Belgrad, Albania este reprezentată de Zini Kore, președintele coaliției naționale a organizațiilor ce luptă pentru drepturile copiilor All Together Against Child Trafickking (BKTF). De aproape 20 de ani Zini câștigă respectul străzilor din Tirana. Nu doar al copiilor fără adăpost, pe care viața i-a aruncat în măruntaiele capitalei Albaniei, dar și al autorităților, care îi recunosc reputația câștigată în stradă. “Când poliția găsește un copil nou pe stradă, mă sună mai întâi pe mine să vin să-l iau și abia apoi anunță autoritățile”. Copiii știu că nu au multe în viața asta, dar măcar un om care se luptă pentru ei până la capăt, oricât de departe ar fi acel capăt, există. Și ăsta este Zini. N-a pierdut niciodată pulsul străzii, chiar dacă funcția de președinte al unei federații naționale (care reprezintă interesele a zeci de organizații ce luptă pentru drepturile copiilor în Albania) poate fi un monstru briocratic care să te lege de scaun și să te tortureze zile în șir cu semnături și ștampile. Zini nu merge niciodată cu mașina. Oriunde ar avea treabă, ia orașul la pas, scutură canalele de copii și scrutează cu vigilență toate cuiburile infracționale.

Era o vreme când telefonul îi suna neîncetat. Nu erau puține nopțile când sărea din pat, trezit de vocea speriată a unui copil al străzii. Dumnezeu știe pe ce cărări magice numărul lui de telefon circulă în subteranele Tiranei și ajunge la copiii care au nevoie de el.  Se arunca în pantaloni și se ducea. “Dacă nu eram acolo exact în momentul în care punea poliția mâna pe el, îl pierdeam. Intra în iadul instituțiilor de corecție și de-acolo nu-I mai scotea nimeni.”

Azi telefonul sună mai rar, semn că viața copiilor de pe străzile Tiranei e puțin mai bună și datorită lui Zini, care de ani de zile se luptă prin organizația lui să suplinească lipsa de implicare a statului albanez. Child Protection Index arată că doar Bosnia întrece Albania la ignorarea situației copiilor străzii.  Tot Indexul mai arată că la nivel de implicare a autorităților cu măsuri concrete de protejare a copiilor străzii, întreaga regiune are o mare problemă. Pe o scară de la 1 la 10, doar două state din nouă au reușit să depășească un scor de 5 puncte, și acelea sunt România și Bulgaria. 

Zini Kore, Albania - Președintele coaliției naționale a organizațiilor ce luptă pentru drepturile copiilor în Albani, All Together Against Child Trafickking (BKTF)

Zini Kore, Albania – Președintele coaliției naționale a organizațiilor ce luptă pentru drepturile copiilor în Albani, All Together Against Child Trafickking (BKTF)

Dacă-l întrebi dacă are copii, îți răspunde cu mândrie că are un băiat, dar încă nu e cu acte al lui. În curând va împlini 18 ani și atunci va demara procedurile de adopție. E mai simplu așa, când, major fiind, va putea decide singur pentru el. Este unul dintre copiii străzii pentru care Zini a luptat până la capăt. Dar Zini nu este un caz singular de activist în protecția copilului care adoptă copii, nu neapărat cu acte, din rândul celor pentru care s-a luptat.

“În anii ăștia, cel mai mult ne-am luptat cu Guvernele”

Daniela Gheorghe, astăzi director executiv al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), un fel de omolog al lui Zini în România, și membru în comitetul de conducere ChildPact, își lua diploma de psiholog pentru copii în anii tulburi al convoaielor umanitare care deschideau porțile orfelinatelor. A fost dintre cei care nu au putut întoarce capul și s-a înrolat în acțiunile de salvare. Nu știa atunci că se angajează într-o luptă ce-i va schimba tot cursul vieții. A făcut parte din prima echipa interdisciplinară din țară care a lucrat cu copii abuzați în casele de copii.

“După cinci ani de supervizare am intrat într-o depresie din care nu am mai ieșit șase luni. În primele săptămâni nu mai distingeam culorile. Am reprezentat copii la procesele cu agresorii, în timpul ultimului proces am pierdut o sarcină. De-atunci nu am mai rămas însărcinată” povestește Daniela, care însă s-a lipit în anii aceia de trei dintre fetele pe care le-a ajutat să-și depășească traumele și pe care astăzi le consideră fiicele ei. “Nu sunt mamă, dar sunt bunică într-un fel” spune Daniela arătându-mi fotografii de familie cu niște fete superbe. De la una dintre fete are doi nepoți, iar de la celelalte bucuria de a le vedea femei independente și la casa lor. “N-am făcut mare lucru. Doar m-am luptat pentru ele. Dacă pentru fiecare copil ar exista un adult care să-l protejeze, am schimba lumea.”

Daniela Gheorghe a făcut istorie în întărirea rolului societății civile în România. Blondă, măruntă și delicată, îi lucesc ochii cu o forță surprinzătoare când spune “în anii ăștia, cel mai mult ne-am luptat cu Guvernele”. Ca director executiv al Federației, Daniela a fost vocea a peste 80 de organizații din protecția copilului din România care a tunat până s-a interzis prin lege instituționalizarea copiilor mai mici de trei ani și acum luptă să se interzică instituționalizarea copiilor sub 6 ani. Indexul arată că cei mai mulți copii sub 2 ani aflați în orfelinate sunt în Bulgaria, și cei mai puțini în Kosovo, Georgia și Serbia. Daniela s-a întors de curând de la Strasburg, unde a fost primul român detașat dintr-o organizație neguvernamentală la Consiliul Europei, divizia Drepturile Copilului.

Daniela Gheorghe, România - Director executiv al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) și membru în comitetul de conducere ChildPact.

Daniela Gheorghe, România – Director executiv al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) și membru în comitetul de conducere ChildPact.

O lume paralelă mai bună decât arată statisticile

În mijlocul activiștilor adunați la Belgrad, cel mai tare râde Mariana Ianachevici din Moldova. Este un râs molipsitor; genul de râs după care te ghidezi când te simți stingher în grupuri mari și necunoscute și cu care vrei să te așezi la masă. Râsul ei te liniștește. Dacă după 25 de ani de întâlnit și ajutat copii traficați, copii abuzați, copii instituționalizați, copii captivi în lumi lipsite de afecțiune, mai poți râde din toată inima și poți povesti cum ai luat de curând ultimul lot de 10 adolescenți pe care nu-i mai vroia nimeni după închiderea unei case de copii din Chișinău, înseamnă că există o lume paralelă mai bună decât arată statisticile.

Mariana Ianachevici este Președinte. Președintele ChildPact, președintele Federației ONG-urilor pentru Protecția Copilului din Moldova, președintele propriei organizații (prin care au trecut în 20 de ani 1200 de copii) și… viitorul președinte al țării, zice ea râzând, și își continuă poveștile despre cum a trecut iarna cu conserve de la ea din grădină și fructe congelate din cei câțiva pomișori de la Centru. “Cum să hrănesc eu un adolescent cu 1 euro pe zi? Atâta îmi dă statul. Păi când se-așază la masă, copiii ăștia rod și colțul mesei.” Și povestea curge mai departe cu doamna Valentina, contabilă la centru din 92, care nu vine la serviciu fără o coptură făcută în casă la prima oră a dimineții, ca să aibă să le dea ceva bun copiilor, și cu doamna Rodica, diagnosticată cu poliomelită și paralizie cerebrală în copilărie, de care toți copiii sunt îndrăgostiți pentru că are tot timpul pentru ei nuci, covrigi și o vorbă bună.

Mariana Ianachevici, Rep. Moldova - Actualul președinte ChildPact, președintele Federației ONG-urilor pentru Protecția Copilului din Rep.Moldova.

Mariana Ianachevici, Rep. Moldova – Actualul președinte ChildPact, președintele Federației ONG-urilor pentru Protecția Copilului din Rep.Moldova.

MARTOR

Atmosfera dintr-un colț de Chișinău adusă prin povești la o masă din Belgrad, în jurul căreia stau armeni rezervați și tăcuți, albanezi temperamentali, gata să răstoarne masa ca să-și apere ideile, moldovence vesele cu rochii înflorate, români întreprinzători și bulgari care visează să construiască un imperiu al protecției copilului la Sofia, îmi dă măsura a ceea ce este ChildPact. Un malaxor de etnii cu atât de multe lucruri în comun și tot atâtea care îi despart, dar cu forța tinereții unei societăți civile în regiune ce s-a maturizat forțat.  Împreună au o voce mai puternică și mai capabilă să influențeze guvernele noastre strâmbe și instabile să facă politici publice în interesul copiilor.

În actele constitutive, ChildPact este o rețea de federații naționale. În realitate este o rețea de oameni care trasează linii imaginare de comunicare adevărată între statele din regiune. Oamenii prinși acum 25 de ani în prima linie a convoaielor umanitare ce se îndreptau către copiii abandonați din țările ex-comuniste. Sunt oameni care nu au putut întoarce capul în partea cealaltă, pentru care prioritățile lor s-au schimbat definitiv atunci și pentru tot restul vieții. Sunt oameni care au influențat reforma protecței copilului în țările lor.

Sunt oameni care au văzut iadul copiilor, pentru care râsul este o lungă terapie vindecătoare ce durează de mai bine de două decenii. S-a râs mult la Belgrad în aprilie 2016 la întâlnirea anuală ChildPact.


Un comentariu

  1. Cei care fac aceste statistici nu sunt pe treaba lor. Pe bune, sunt dusi cu capul!
    3 euro și 50 de cenți pe zi? Adica 15 Lei? Pai aia se considera BOGATI, n-are cum sa fie doar 8%!!!
    Sa luam o familie cu doi copii. Tatal are un serviciu bun, platit cu 300 Euro NET (mai rar asa ceva, dar sa zicem). Mama are grija de puradei, ca trebuie sa-i educe cineva pana la 7 ani…
    Asta inseamna ca familia are un venit zilnic de 10 Euro, ceea ce inseamna 2,5 euro pe membru de familie.
    Ne-au impins in lumea a treia si acum ne dojenesc pentru ca nu avem mai mult pentru copiii nostri.
    Domnilor lideri, europeni si nationali, aliniati salariile la nivelul UE si apoi mai discutam. Si despre dezvoltare, si despre bunastare, si despre fericire!

Leave A Reply