Monica Lăzurean-Gorgan, regizoarea celui mai bun film românesc la Astra 2016, despre afaceri ilegale cu lemn, credință și implicarea în viața protagoniștilor

0

Monica Lăzurean-Gorgan este regizoare și producătoare. Filmul ei, Doar o răsuflare (2016), a câștigat Premiul pentru cel mai bun film documentar în cadrul Festivalului International de Film de la Sarajevo  și a obținut Premiul pentru cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival 2016. În paralel cu filmările de la Doar o răsuflare (care s-au întins pe o perioadă de șapte ani și care urmărește povestea unei familii din Copșa Mică), ea a lucrat la un documentar care tratează problema defrișărilor ilegale a pădurilor. Filmul, o coproducție internațională, va avea premiera anul viitor. În 2015, în urma  investigației  pe care Monica Lăzurean-Gorgan a făcut-o împreună cu Alexander von Bismarck, directorul EIA (Environmental Investigation Agency), a izbucnit scandalul din jurul Holtzindustrie Schweighofer, companie austriacă acuzată că încurajează defrișările și cumpără lemn tăiat ilegal. 

monica-lazurean-gorganCum ai ajuns în mijlocul scandalului Schweighofer?

În 2009, o fundație mi-a propus să fac trei scurtmetraje vizând probleme de mediu, și m-am concentrat pe trei direcții: dispariția spațiilor verzi din București,  defrișările de păduri și situația fabricii Sometra din Copșa Mică.   Am predat cele trei scurtmetraje la fundație și s-a terminat povestea. După care, m-am hotărât să fac ceva mai mare, niște filme de lungmetraj, unul fiind pe tema pădurilor.

Tu ești cea care l-a adus în România  pe Alexander von Bismarck, directorul Environmental Investigation Agency.  Cum a decurs colaborarea cu el?

Am început să mă documentez în perioada aia, am devenit un fel de jurnalistă de investigație pe tema defrișărilor. Am luat-o complet de la zero,  dar acum nu cred că aș putea să o mai fac. Aveam acea energie a începătorului și eram implicată cu totul.  La un moment dat, m-am întâlnit cu directorul de la Vienna Film Fund și i-am povestit despre film, despre situația pădurilor de la noi, iar el mi-a zis „vreau să finanțez proiectul ăsta”.  Am găsit coproducători austrieci, împreună cu care am căutat un coregizor, voiam să facem o poveste mai amplă și simțeam că nu o să pot duce singură povestea asta. Am găsit-o pe Michaela Kirst, regizoare din Germania, care  mai lucrase cu Alexander von Bismarck.   Împreună l-am adus pe  Sasha, cum îi spunem noi, în România. 

Când se întâmpla asta?

Prima dată l-am adus în 2012, în octombrie. Era prima oară când venea în România și nu știa ce se întâmplă cu pădurile din România, EIA concentrându-se mai mult pe Asia și Africa.  I-am zis „uite, Schweighofer e fabrica care încurajează tăierile de la noi, ei nu taie, doar procesează bușteni și lemn.”  El a spus „da, e un caz care merită urmărit” și care se încadra în profilul ONG-ului condus de el.  Din momentul ăla a venit în fiecare an în România și așa am filmat cu camera ascunsă în fabrică și nu numai. EIA este specializată în colectarea infracțiunilor din zona de mediu. Așa ajung să facă rapoarte într-un mod  profesionist, prin intermediul cărora fac publice ilegalitățile din domeniul respectiv și pun presiune pe guvernanți, pentru întărirea legilor. 

screen-shot-2015-05-20-at-10-32-36-pm

Înțeleg că, în urma presiunilor pe care EIA le-a făcut în SUA, organizația a reușit să modifice legislația, mai ales în ceea ce privește condamnarea celor care cumpără lemn din surse ilegale.  Care e situația la noi din punctul ăsta de vedere?

În America, marea lor victorie  a fost The Lacey Act, care deja era într-o formă foarte bună. EIA a îmbunătățit și a întărit legea, lege care vizează întregul lanț de comercianți și care-i trage la răspundere nu doar pe cei care taie lemnul ilegal, dar și pe cei care  procesează și transformă bușteanul în scândură, dar și pe cei care comercializează mai apoi produsul finit, de exemplu masa asta din lemn la care stăm noi. La noi nu există așa ceva și cumva ăsta e marele paravan după care se ascunde compania Schweighofer.   Am făcut o plângere și am vorbit și cu cei de la Hornbach, i-am rugat să nu se mai ascundă în spatele unei motivații imediate și le-am propus să nu mai vândă scândură de la Schweighofer. „Impuneți-le ca timp de o lună de zile  să nu mai cumpărați de la ei, să vedem ce se întâmplă”, le-am spus eu.  Și cei de la Hornbach mi-au dat următorul răspuns: „Noi luăm scândura, produsul finit, cu acte în regulă. Ce se întâmplă în pădure nu este treaba noastră, noi îi luăm de bună credință pe oamenii care vin cu actele în regulă.”  Doar că se știe că  niște acte false de însoțire a mărfii se pot face foarte simplu.  Ca să nu mai zic că Schweighofer cumpără la prețuri foarte bune și-i falimentează pe cei mici.  Și gândește-te că  cererea de scândură  pe piața mondială este foarte mare. 40 %  din ce exportă ei  merge în Japonia și pentru japonezi nici asta nu de ajuns.

Când ați hotărât să faceți public acel filmuleț realizat cu camera ascunsă la fabrica Schweighofer?

Atunci când Iohannis a cerut să întoarcă noul Cod Silvic în Camera Deputaților, „să-l reconsidere”.  Și asta în contextul în care marea victorie din noul Cod Silvic era acea prevedere care preciza că o companie nu poate avea mai mult de  30%  din procesarea lemnului la nivel național. Și bineînțeles că austriecii de la Schweighofer au sărit în sus și au zis „nu se poate așa ceva, ne limitați”.  Și atunci am considerat că e momentul să facem o presiune în plus  și am scos filmulețul ăsta. Sunt filmări combinate, unele sunt filmate de mine, cu un Canon, altele  sunt filmate cu camera ascunsă  de Sasha și de Gabi Păun, de la Agent Green. 

tubeembed

Cum vezi tu poziția lui Iohannis în povestea asta?

Mie mi s-a părut foarte clar.  Nici un jurnalist de investigație n-a ajuns să zică „da, Iohannis a fost de revelion cu Schweighofer la munte”. Dar toată lumea știa că Iohannis a fost de revelion la munte cu consulul Austriei în România, care este prieten foarte apropiat și cu  Schweighofer. Iar Iohannis  a întors legea tocmai în acel moment și toți am zis că acum e momentul cel mai bun să scoatem filmul făcut din perspectiva EIA.

Ce s-a întâmplat după ce ați făcut public filmulețul?

În prima zi, după conferința de presă, evenimentul n-a fost prea mediatizat, dar în următoarele zile  au apărut multe știri, și exact peste o săptămână, pe 9 mai 2015, au ieșit oamenii în stradă, în 20 de orașe din țară,  iar în București cred că erau în jur de  4000 de oameni. Pe 9 mai eram la manifestație iar Sasha era pe Skype, era foarte emoționat, și i-am zis „uite, Sasha, ai scos în stradă oamenii”, „nu,  voi  i-ați scos”, ne spunea el.  

Când o să apară documentarul?

Aș fi vrut să iasă mai devreme, dar abia peste un an îl vom scoate.  Va fi un documentar de lungmetraj, o coproducție România, Austria, Germania, care urmărește tot procesul, din momentul în care vine Sasha în România și cu tot ce s-a întâmplat după aia.  Din România am strâns foarte puțini bani, dar au venit austriecii cu o sumă de cinci ori mai mare.  Eu semnez regia pe partea care ține de România și Michaela Kirst semnează pe partea care ține de Peru, pentru că vom filma și acolo.  Dintr-odată, filmul ăsta a devenit mai mare decât mi-ași fi dorit eu. 

Doar o răsuflare, un film despre credință și familie în cel mai poluat oraș din Europa

În perioada în care făceai investigația pe tema defrișărilor, lucrai și în Copșa Mică la filmul Doar o răsuflare. În 2009, când ai ajuns acolo, fabrica Sometra era deja închisă și fuseseră disponibilizați aproape 800 de oameni. Existau niște zvonuri  pe atunci că s-ar redeschide, nu-i așa?

Da, apăruseră niște zvonuri. Oamenii fuseseră trimiși în șomaj și aproape toți își doreau ca fabrica să se redeschidă.  Între timp păstraseră deschisă o mică secție din fabrică, dar acum cred că s-a închis și aia.

1-amb

Din câte înțeleg,  proprietarii greci de la Mytilineos  n-au făcut investițiile la care erau obligați prin contractul de privatizare, inclusiv investiții de mediu.

În 2007, în contextul aderării României la  Uniunea Europeană, au avut loc niște negocieri în cadrul cărora s-a discutat și despre situația acestei fabrici care polua,  fabrică care era deja în proprietatea grecilor. În 2009, am văzut acest contract  între statul român și Mytilineos și era clar un contract păgubos pentru statul român din toate punctele de vedere.  Adică fabrica avea niște avantaje clare, iar statul român mai nimic. Când iei o fabrică care poluează, ai foarte multe obligații, iar ei n-au făcut mai nimic și nu s-au ținut de majoritatea promisiunilor din contract.

Cum ai ajuns la familia Sicrea, protagoniștii documentarului?

În primă fază, am fost interesată de impactul poluării asupra oamenilor care lucraseră  în fabrică. Am văzut multe familii și atunci când l-am întâlnit pe Dobrin Sicrea, care lucrase și el la Sometra, am știut că vreau să petrec mai mult cu el și cu familia lui. Erau niște contradicții în privința lui Dobrin, contradicțiile lui ca tată, și cumva asta m-a atras. Eu am văzut în el un om extrem de complex, prin toate frământările și deciziile majore pe care trebuie să le ia în viață. Au fost oameni care au văzut în el un tip prea dur, mai ales în ceea ce privește felul în care se raportează el la boala fetiței lui.  Dar el spune într-o secvență  din film  „o s-o ducem la medic dacă e nevoie, hai să vedem și să ne  rugăm la Dumnezeu mai întâi.”

După proiecția de la Astra, tu spuneai că ai fost interesată de modul în care  relația asta pe verticală cu Dumnezeu se suprapune cu relația pe orizontală din cadrul familiei. Dar mă gândeam că și în cadrul familiei există tot o relație pe verticală, mai ales în raport cu tatăl.  Pe de altă parte, îmi aduc aminte ce-mi zicea un prieten după film: „ce e fascinant în privința lui Dobrin e că el încearcă  tot timpul să facă bine”.  

Exact, asta m-a atras pe mine. Faptul că Dobrin e un om extrem de responsabil, care își iubește copiii foarte mult și prin stilul său, prin drumul pe care l-a ales, încearcă să facă numai bine. Câți dintre noi nu încearcă să facă asta? Și ne iese foarte rău de multe ori. 

Crezi că există o legătură între poluarea de la Sometra  și boala de care care suferă Denisa? Te întreb pentru că știu că ați fost împreună  la diverși doctori din Sibiu și București.

Diagnosticul ei e malformație congenitală-spină bifidă, adică paralizie de la brâu în jos. S-au făcut foarte puține studii medicale în Copșa Mică, aproape că nu s-a investit deloc în asta. Am găsit însă niște studii care fac  o comparație între copiii din zona Copșa Mică și copiii din Dumbrăveni, un sat aflat la vreo 30-40 de km distanță, și erau niște diferențe mari, mai ales în privința bolilor pulmonare și respiratorii, la care erau predispuși cei din Copșa Mică.  L-am întrebat și pe doctorul de la fabrică, care lucrase mulți ani acolo,  dacă expunerea lui Dobrin pe termen lung la cadmiu sau plumb  are de-a face cu boala fetiței.  Iar el mi-a zis „da, dar nu pot să garantez  fără să am niște studii în spate”. Eu am citit  la un moment dat  despre un caz din America foarte bine documentat din punct de vedere medical din care reieșea că expunerea pe lungă durată la cadmiu ar avea o legătură directă cu  apariția la făt a spinei bifide.

Dobrin a fost afectat în vreun fel după atâția ani de muncă în fabrică?

Da, el îmi povestea cât de rău îl dureau genunchii, doar că din punct de vedere respiratoriu era mult mai bine față de colegii lui care behăiau și tușeau prea mult. Adică cei de la Sometra le cereau să-și facă analizele medicale, dar nu le dădeau niciodată rezultatele. Iar pe unii îi trimiteau de urgență, de pe o zi pe alta, la spital, sau la recuperare.

Asta se întâmpla și  în perioada în care fabrica era deținută  de Mytilineos?

Da, și înainte și după.

3-amb

 

Ai petrecut mulți ani alături de această familie. Cum ai trăit tu această experiență: să fii într-un fel parte a familiei și în același timp să fii un ochi din afară?

Când am venit cu ei la București, Lia cu Denisa erau internate și Dobrin stătea la noi. Internarea dura două-trei săptămâni,  Lia se încărca foarte tare, anxietățile ei le preluam și eu, eram într-o stare de așteptare, nu știam dacă doctorul o s-o opereze și tot așa.  Cât au fost la București, n-am putut filma decât foarte puțin. Pe de o parte mă încărcam cu problemele astea, pe de altă parte aveam în cap gândul ăsta: oare am dreptul să intru în intimitatea lor și să-i filmez oriunde, oricând? Astea erau gândurile mele de atunci, acum nu mai am o problemă cu asta.  Spre exemplu, am avut un an de zile în care m-am întrebat: oare să le zic despre acel studiu care analizează legătura dintre expunerea la cadmiu și boala la făt?  Dacă nu le spun, înseamnă că sunt o ipocrită mincinoasă? Ce caut eu în casa lor și de ce le zâmbesc, când eu de fapt am acces la mai multe informații pe care nu le împărtășesc cu ei?

Și le-ai vorbit despre acel studiu până la urmă?

Le-am spus, dar mult mai târziu. După aceea, mi-am dat seama că informația aia nu i-ar fi ajutat pe ei în acel moment și, de fapt,  nici nu voiau să vorbeacă cu mine despre asta. Dobrin îmi zicea „totuși fabrica ne-a dat o  stabilitate”. Una din întrebările mele era: cât de departe mă duc în povestea asta cu ei? Acum simt că am făcut lucrurile bine.

Spuneai undeva că nu crezi în ideea de documentar  pur observațional.  Ai putea să dezvolți puțin?

Nu cred că există documentar pur observațional, sau conceptul musca pe perete, sau cameră de supraveghere, chiar nu cred că există. Sunt unii  foarte puriști în documentar, unii teoreticieni care caută accesul la realitate cu niște metode foarte curate, și în pură teorie poate suna foarte bine. Pe de altă parte, există și spectatori care vor  să vadă „cum trăiește omul cu adevărat”, cum e el în realitate. Și când ție, ca spectator, ți  se pare ceva aranjat, stageuit, sari înapoi și zici că e o făcătură și că ai fost păcălit. Asta pentru că ai ales să vezi doar așa. La asta se gândesc mulți oameni când aud de documentar, și de asta mă feresc de etichete și prefer să zic că e film și atât. Și cum am zis și la Sibiu, da, am regizat niște secvențe, și data viitoare o să fac la fel. Spre deosebire de filmul despre păduri,  unde alergam dintr-o parte în alta, aici am avut bucuria să fie ceva intim, pe care puteam să-l aranjez din punct de vedere vizual, mai ales că țin foarte mult la partea asta. Da, am regizat niște lucruri, dar foarte important, nu le-am pus niciodată cuvinte în gură, doar i-am rugat să refacă niște situații pe care le-am văzut între ei.

Cumva asta îmi și place la festivalul Astra, faptul că poți vedea filme foarte diferite, nu doar un singur tip de documentar.

Da, la Astra merg de mulți ani și văd  de la o ediție la alta cum publicul se deschide  din ce în ce mai mult.

Membrii familiei Sicrea au văzut filmul?

Da, s-au uitat așa ca o gașcă în jurul mesei, au râs și și-au dat coate „ia uite cum arătai tu în 2009, haha, uite cum arăți acum, haha, ia uite  ce urechi aveai”, dar la final, când am rămas doar noi doi, tatăl mi-a zis: „dar eu chiar atât de aspru am fost cu ei?”

A Mere Breath, trailer from MANIFEST FILM on Vimeo.


Leave A Reply