Eu am fost în Roşia Montană. Îmi amintesc de prima dată când am călcat pe pământul Roşiei Montane, în martie 2011; cu rucsacul în spate, cu carnetul destinat notiţelor de teren în mână, speriată de necunoscut, dar curajoasă în comportament şi în gândire pentru a putea să privesc şi să înţeleg noul ce se dezvăluia în faţa lentilelor mele de antropolog.
de Diana Cataramă
Mi s-au trântit porţi în nas, dar mi s-au şi deschis uşi, iar astfel am aflat povestea vieţii fiecăruia dintre roşienii care m-au primit în casele lor, fie ei opozanţi sau susţinători ai proiectului minier. Am locuit împreună cu ei. Le-am auzit nemulţumirile şi reuşitele. Şi i-am văzut aşa cum sunt ei în viaţa de zi cu zi.
În Roşia Montană, localnicii au rădăcini înfipte adânc în pământul pietros. Unora dintre ei le-au fost smulse rădăcinile prin procesele de strămutare şi de relocare, prosperând sau nereuşind. Sunt localnici care au obosit să se lupte între ei pentru propriul ideal. Dar sunt şi oameni care îşi croiesc drumul spre lumină printre pietrele cu conţinut auro-argentifer şi luptă, se opun, rezistă. Altora le este necesar pentru supravieţuire ceea ce le oferă şi promite compania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC). Iar fiecare dintre aceşti roşieni suferă deoarece comunitatea li s-a destrămat, încetul cu încetul. Comunitatea din Roşia Montană este pusă în situaţia de a gestiona implicaţiile sociale, economice, politice şi culturale ce survin proiectului minier RMGC. Astfel, au loc luări de poziţii în cadrul comunităţii care conduc la situaţii conflictuale: ,,Gold-u’ a distrus complet localitatea! Nu se mai înţeleg fraţii între ei! Nu-şi mai vorbesc pr’eteni de-o viaţă!”.
Fiecare roşian îşi concepe propria strategie de a gestiona evenimentele şi deciziile referitoare la implementarea proiectului minier şi acţionează conform strategiilor pe care şi le-a construit. Fiecare strategie este dezvoltată de fiecare localnic în parte, în moduri diferite. Localnicii îşi stabilesc obiective pe care vor să le atingă, iar protejarea acestor obiective contribuie la conflicte şi alianţe atât la nivelul familiei, cât şi al comunităţii. Astfel, au loc migrări de la o tabără la cealaltă: ,,Avem trădători mulţi printre noi!”. Identitatea unui localnic în comunitate este definită prin apartenenţa la un grup care susţine sau care se opune proiectului minier RMGC.
Dornici de angajare (sus), angajaţi RMGC (jos)
Şi, în toată această schemă socială, agenţii guvernamentali sunt cei care fac legătura dintre compania minieră şi comunitate prin deciziile politice pe care le întreprind. Este resimţită o stare de nesiguranţă la nivelul comunităţii, ca rezultat faţă de schimbarea provocată de mecanismele globalizării şi modernizării şi care determină temeri cu implicaţii economice şi sociale. Localnicii identifică teama de creştere a preţurilor, de creştere a şomajului, condiţii de trai la limita subzistenţei, precum şi situaţii conflictuale la nivelul familiei şi/sau la nivelul comunităţii. Într-una dintre familii ,,nu se mai înţelege tatăl cu fiul şi cu nevasta că fiu-su’ îi sare în cap la taică-su că nu vinde casa”: ,,S-o angajat acuma la companie. Tatăl era împotriva companiei. […] Copilul o avut şansa vieţii lui să facă un viitor dacă vindea casa din RM. […] Şi el se gândeşte că taică-su moare peste un an şi compania pleacă şi rămâne cu casa dracului aici! De-aia nu se înţeleg.”
În Roşia Montană au mai rămas doar 604 de oameni din aproximativ 3.000 de locuitori şi doar 260 de proprietăţi din totalul de 1.060: ,,Suntem puţini acuma. Or fost şi oameni slabi, că s-or săturat că n-au din ce trăi. Dar şi copiii or tras de părinţi! Uitaţi-vă un pic şi la cei din Recea. Banii trec, dă-i dracului, nu vedeţi că toate s-au scumpit acuma!? La mulţi le pare rău, dar n-au ce face pentru că nu mai au unde veni, nu mai au la ce veni! Na! Ţi-ai dat tot, la ce mai vii?”. Doar 40 de localnici sunt angajaţi ai companiei din totalul de aproximativ 400 de angajaţi. În perioada 2001 – 2007 au plecat 80% din totalul membrilor comunităţii. Compania a achiziţionat 800 de proprietăţi şi cu terenurile aferente, de la caz la caz. Dar mai sunt „proprietăţi cumpărate pe jumătate […] pentru că atunci este mai uşor pentru ei (compania) să îl convingă şi pe celălalt să vândă”. Din totalul caselor achiziţionate, au fost demolate până în prezent în jur de 150 de case, dintre care una de patrimoniu, compania obţinând acordul tacit pentru demolare de la primărie. Atât demolarea caselor, cât şi starea de degradare în care se găsesc proprietăţile achiziţionate de companie, creionează un peisaj pustiu şi sinistru care are impact negativ asupra celor care au rămas în localitate. ,,Şi când vezi cum îşi cărau lucrurile, te doare! Chiar şi atunci când vezi maşina asta care duce morţi, chiar dacă nu l-ai cunoscut, te doare! Şi cum vezi cum dărâmă casele astea, cum să nu te doară?”, astfel îşi destăinuie o localnică durerea ce o ţine ascunsă în sufletul ei.
Demolarea unei case
Localnicii care susţin proiectul minier sunt angajaţi sau foşti angajaţi ai companiei (pe perioade de 3 sau 6 luni), dar şi cei care doresc să obţină un loc de muncă în minerit pentru că nu văd altă soluţie la problemele lor decât proiectul minier şi ,,acţiunile caritabile” efectuate de companie: ,,Roşia Montană s-a născut, s-a dezvoltat, a rezistat prin minerit. Bineînţeles, avem o speranţă în continuare că se va dezvolta în continuare tot prin minerit printr-un proiect care caută să revigoreze mineritul în munţii Apuseni, în Roşia Montană. Acest lucru este o oportunitate. E o şansă a destinului pentru o localitate, având în vedere problemele socio-economice din localităţile miniere. […] Or, fără ca să pun ceva în loc, transform aceşti oameni în ce!? În nişte oameni muritori de foame. Se ridică şomajul…”. Dar în Roşia Montană acum nu se face minerit, ci acesta este doar o activitate evocată până la saturaţie: „Că oamenii angajaţi nu fac nimic, se uită la dunga drumului, că n-au ce lucra, văcălesc pe căsi (case – n.r.) de tot râsul, numai încurcă, ca să treacă vremea! Ştii cum merg dimineaţa la baie (mină – n.r.)? Îndoiţi de spate, numai să stea la vorbă, mai stau un pic, mai merg şi după aia iar stau!”.
Compania oferă locuri de muncă, funcţionând ,,ca un serviciu social care sponsorizează tot ce ai nevoie”, se întreprind activităţi de menaj al caselor locuite de angajaţi ai companiei (veniţi din alte zone al ţării), activităţi de curăţare a curţilor şi grădinilor, activităţi de întreţinere a galeriei Cătălina-Monuleşti şi de amenajare a caselor de patrimoniu achiziţionate, precum şi activităţi de ecologizare (de exemplu, plantare de copaci în zona care, conform proiectului minier, se presupune că va fi exploatată). Pentru cei care lucrează în companie încă din faza de explorare al proiectului, când s-au făcut forări, deşi ei acum ocupă un post în organigrama companiei, acest fapt nu le oferă certitudinea că vor avea un loc de muncă: ,,La început nu am fost atât de convins că o să apuc să lucrez atât de mulţi ani în companie. Nu credeam. Dar nu sunt sigur că mă văd şi peste câţiva ani tot aicea, nu pot şti sigur”.
Angajată RMGC, la muncă
Susţinătorii proiectului minier se află în conflict cu opozanţii proiectului minier, iar mărul discordiei nu îl reprezintă locurile de muncă în minerit, ci ipoteza că vor fi locuri de muncă dacă se va reporni mineritul. Dar nu acel minerit ,,mizerabil” care a răpus bunici, taţi şi fii din cauza silicozei. Ci mineritul ,,responsabil, realizat cu tehnologie modernă” pe care îl propune compania, din urma căruia să le vină o sursă de venit, dar să depună minim efort. Compania vinde vise, iar localnicii le cumpără: o tranzacţie simbolică pe o piaţă a dorinţei de a avea un loc de muncă la companie. Femeile îşi doresc mai mult decât bărbaţii să lucreze în minerit pentru că ,,mineriţele” sunt acum remunerate pentru activităţi de menaj şi au o percepţie falsă asupra a ceea ce presupune demararea proiectului RMGC. De la o stare de tensiune, de evitare sau de agresivitate verbală, se ajunge la ameninţări: ,,Cei care se împotrivesc vor fi aranjaţi de cei disperaţi care au nevoie de un loc de muncă şi care or să le dea foc noaptea la casă să ardă ca şobolanii, că omul la disperare recurge la soluţii din astea”. Conflictul existent, amplificat în ultima perioadă de deciziile clasei politice, afectează şi relaţiile dintre copiii care preiau luările de poziţie ale părinţilor şi se simt bulversaţi că prietenii lor de joacă sunt din tabăra adversă: ,,Mamă, să mă mai joc cu ea dacă ţine cu ăi’lalţi?”.
Localnicii care se opun proiectului şi-au conceput şi ei strategii de a face faţă schimbărilor survenite. Se îngrijesc de propriile gospodării şi îşi drămuiesc banii din pensii sau salarii aşa cum au făcut şi până acum. Ei nu se pot desprinde de zona pe care o locuiesc, luptă pentru păstrarea mediului natural şi pentru conservarea monumentelor istorice, pentru dreptul lor de a trăi în casele lor din Roşia Montană. Iar în această luptă simbolică au de partea lor locuitori din zonele apropiate, susţinători din ţară şi de pe alte meleaguri. În Roşia Montană nu sunt doar susţinători şi opozanţi ai proiectului minier, ci sunt şi localnici care se află într-o poziţie de neutralitate. Aceasta este strategia lor de a face faţă situaţiilor conflictuale şi de a-şi apăra interesele economice: ,,Noi am zis că suntem neutri: nici pentru, nici împotrivă. […] I-am rugat să ne mai pună un miliard în plus (la oferta de cumpărare – n.r.) pentru că nu mă descurcam […]. Şi nu or vrut să mai pună în plus! Şi dacă mi-ar fi dat cât ceream, eu cedam şi dădeam. […] Degeaba, eu nu plec dacă nu-mi dau cât vreau eu pentru că am copii, am nepoţi şi vreau să-mi fac şi eu o situaţie”. Printre cei neutri se găsesc şi angajaţi ai companiei: ,,Îmi pare rău că nu o să mai am unde să lucru. Nu ştiu, n-am ce să fac. Ştiu că şi dacă aş merge să protestez, aş rămâne fără servici… Şi mi-am dat seama că nu poţi lupta singur împotriva unor curenţi aşa puternici. Altul a fost cumpărat cu bani, altul cu servici, cum vă spusei! Că atâtea studii s-or făcut şi atâţia psihologi că, dacă mie îmi place ceva, acolo îţi găseşte punctul slab şi se lucră cu fiecare şi familia lui”. De asemenea, şi foşti angajaţi ai companiei: ,,Poziţia mea faţă de proiect e că mi se rupe! Ce m-ar lega de Roşia? Îs aicea pentru că deocamdată pot să spun că-mi merge bine. Şi dacă stau acasă poate să-mi meargă bine”.
Pe lângă susţinători, opozanţi şi cei neutri, Roşia Montană aparţine şi celor care se află acum în proces de relocare. În 2001 a început procesul de relocare a localnicilor în cartierul Recea din Alba Iulia. Însă 35 de familii au optat pentru noua locaţie, Piatra Albă. Între timp, au rămas 18 familii pentru această locaţie, iar cei care s-au săturat să aştepte, au fost relocaţi tot la Recea. Cei care aşteaptă să fie relocaţi se consideră localnici cu drepturi depline, însă comunitatea îi priveşte ca pe nişte chiriaşi care locuiesc în fostele lor case care sunt în proprietatea companiei. Comunitatea nu acceptă ca aceste familii, care au optat pentru relocare în favoarea demarării proiectului minier, să continue să utilizeze spaţiul şi să beneficieze de statutul de localnici şi care se consideră chiar proprietarii caselor pe care nu le mai deţin. În schimb, întârzierea finalizării procesului de relocare le aduce compensaţii financiare celor 18 familii, însă starea de incertitudine le afectează echilibrul emoţional, familial şi social.
Dincolo de toate acestea, Roşia Montană a devenit o afacere profitabilă şi pentru alte pături sociale. La poalele masivului Cetate, în zona Valea Nanului, au apărut aproximativ 40 de construcţii care formează un oraş-fantomă, nerecunoscut de companie sau de către autorităţi. Proprietarii acestor cabane improvizate şi nelocuite au gândit o afacere imobiliară, utilizând o formă de constrângere asupra companiei RMGC: sunt construite, fără fundaţie, pe parcele de pământ care sunt de interes ridicat pentru demararea proiectului, pentru că în acel perimetru ar urma să fie construite drumuri de acces către uzina de preparare şi cariera Cetate. Însă dorinţa de câştig rapid întrece şi limitele imaginaţiei: unul dintre proprietari a improvizat un mic lac cu peşti. Primăria şi compania se dezic de acest orăşel în devenire, deşi proprietarii plătesc impozite la primărie.
Cabanele improvizate de pe Valea Nanului
Lacul cu peşti improvizat
Fiecare roşian îşi urmăreşte propriul interes, fie el economic sau nu, fie el individual sau comunitar. Dar fiecare dintre ei vrea să aibă vecini, să vorbească cu prieteni vechi, să nu mai fie conflicte. În afară de obiectivele diferite pe care le au, mai există ceva care îi separă vizibil unii de ceilalţi şi dezbină comunitatea: echipamentul de la companie care arată un alt calcul, cărei tabere aparţii. E un calcul care nu mai ţine cont de legătura dintre oameni, ci de capitalul economic pe care doreşti să îl deţii. Articolele vestimentare cu însemnele companiei sunt un must-have în Roşia Montană şi nu sunt doar un moft de sezon, ci sunt articole care rămân la modă pentru că sunt purtate încă de acum 4 – 5 ani. Sigla companiei Gold Corporation este un brand râvnit în această zonă: articolele sunt purtate de către copii, de femei în timp ce efectuează activităţi domestice, de bărbaţi care lucrează în propria gospodărie.
Articolele vestimentare cu însemnele companiei şi în culorile promovate de către aceasta nu sunt doar echipamente de muncă, ci şi un mod prin care compania minieră îşi face publicitate gratuită. Pe de o parte, ele reprezintă şi o modalitate de a păcăli ochiul necunoscătorului şi de a-i transmite indirect că acest loc este ocupat de către compania minieră şi că numărul celor care susţin implementarea proiectului minier este vizibil numeros. Pe de altă parte, acest echipament este purtat, parţial, şi de către cei care aspiră la un loc de muncă în această companie, iar pentru aceştia, el reprezintă dorinţa de a avea un loc de muncă şi de a gusta din beneficiile traiului pe care îl au cei care sunt sau au fost angajaţi la această companie. Dar pentru unii dintre cei intervievaţi, obţinerea unui loc de muncă este asemenea fetei Morgana: azi eşti angajat, mâine, peste trei sau şase luni, eşti liber de orice obligaţie, îţi este strânsă mână şi ţi se mulţumeşte pentru participare.
Un copil din Roşia cu şapca cu sigla RMGC
Dar rămâne o înţelegere tacită între cele două părţi că, poate, nu se ştie când şi cum, dar poate vor mai fi angajaţi doar dacă sunt dispuşi să facă ceva în această privinţă: să îşi pună la dispoziţie imaginea de localnic şi povestea vieţii prezentată într-o manieră nuanţată pentru a atinge coarda sensibilă atât a factorilor de decizie, cât şi a celor din afara Roşiei Montane. A, şi ceea ce este greu de descris: strigătele, huiduielile şi înjurăturile adresate vecinilor care îndrăznesc să aibă luări de poziţie diferite de cele ale susţinătorilor proiectul minier. Apoi, amuzamentul şi servirea unei beri şi a patru mici oferiţi de către companie. A doua zi, când se întâlnesc cu cei pe care i-au jignit în ziua precedentă, lasă privirea în jos în semn de regret. Aceasta este o parte din Roşia ascunsă, iar atunci când camerele de filmat se închid, când protestele şi conflictele publice se termină, când actorii instigatori nu sunt lângă roşieni, abia atunci se pot observa relaţiile reale dintre membrii comunităţii: relaţii umane, unde mai există respect faţă de opinia celuilalt, fie el opozant sau susţinător al proiectului minier.
Diana Cataramă este doctorand în anul III la Institutul de Studii Doctorale din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, specializarea Sociologie. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, specializarea Sociologie şi are un master în Antropologie aplicată, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Tema tezei sale de doctorat se referă la descrierea, analizarea şi înţelegerea modului în care proiectul minier RMGC afectează viaţa oamenilor din comunitate, punând accent pe principala consecinţă identificată, şi anume dezbinarea comunităţii din Roşia Montană. Cercetarea de teren la Roşia Montană realizată de Diana Cataramă s-a desfăşurat în perioada martie 2011 – august 2013.
Foto: Diana Cataramă
Foto main: TOTB / Camelia Jula