Mai puneți mâna și pe o telecomandă!

Nu mă uit la TV – există o aşa pagină pe Facebook cu 2 281 de persoane care au dat Like. Acum un an, domnul Preşedinte declara: “nu mă uit la televizor decât la Descovery”. Azi sunt judecată pentru că da, admit, mă uit la televizor. Acelora care nu înţeleg de ce declar deschis că sunt o victimă a televizorului, le spun deschis şi onest: o fac pentru că voi nu vă mai uitaţi! Rumoarea din jurul meu mă îngrijorează – aceia care încă rezistăm cu telecomanda în mână suntem puţini. Aşa mi se pare, cel puţin.

de Irina Zamfirescu

Lumea a migrat dinspre televizor spre online. Nimic grav. E OK atâta timp cât oamenii încă sunt informaţi şi află despre situaţia financiară dezastruoasă din Italia. Deunăzi mă bucuram, tot aici, pentru beneficiile Facebook: având în vedere cenzura mediatică pe subiectul Roşia Montană, parcă atâta supapă mai avem. Dar abandonul televizorului este la fel de grav cu abandonul statului de drept. Pentru mine, cel puţin.

Cerere şi ofertă: un mecanism conform căruia toate curg şi decurg firesc. Este normal ca atunci când există apetenţă pentru ceva, orice, să existe furnizorul pentru acel ceva. Indicele de confort şi, deci, de fericire creşte: potențialul client este mulțumit de servicii, furnizorul se îmbogăţeşte. Iar statul, din orice tranzacţie, primeşte un procent. Translatând la nivelul presei, lucrul acesta se traduce, evident, în achiziţionarea spaţiului de publicitate. Cu cât se uită mai mult poporul la o emisiune, cu atât mai scump se vinde acel spaţiu publicitar. În aceste condiţii, agonizarea-mi cu privire la degradarea conţinutului TV se loveşte implacabil de argumentele oamenilor din media: poporul asta cere! Eu nu îmi permit să închid prăvălia. Deci dau reality show-ri şi talk show-uri scandaloase! Astea cresc audienţa şi, deci, îmi aduc publicitate.

Oare am rămas singurul consumator critic de mass media din România cu telecomanda în mână? Pentru că dacă cele de mai sus sunt truisme şi dacă totul funcţionează conform cererii şi ofertei, înseamnă că doar aceia care vor să vadă Noră pentru mamă au rămas, alăturea-mi, în faţa televizoarelor? Îmi amintesc guma Turbo – aceasta a dispărut odată cu apariţia Orbit. Da, suntem cu toţii nostalgici după surprizele cu maşinuţe, dar am decis că guma era prea tare, deci am înlocuit-o. Rezultat: azi nu mai avem pe ce să facem trocuri! Analog, mă întreb, spre exemplu, ce s-a întâmplat cu Răzvan Exarhu.

Acum, pe de altă parte, identific o altă hibă – Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a făcut public un studiu privind Atitudini şi obiceiuri de consum media. Percepţii privind CNA. Datele din studiu contrazic flagrant ipotezele de lucru ale posturilor tv – cetăţenii consumatori de televizor nu vor mondenităţi, nu sunt interesaţi de viaţa vedetelor şi sunt îngrijoraţi cu privire la ceea ce învaţă copiii de la televizor. Avem două ipoteze de lucru: fie televiziunile fac studii eronate, fie românul minte la aceste studii. Iar televiziunile au demonstrat că nu fac studii eronate pentru că încă vând spaţii publicitare.

În studiul realizat de IRES, la comanda CNA: 26% dintre intervievaţi se uită zilnic la emisiuni de divertisment, în timp ce 81% se uită la emisiuni de ştiri. Documentare: zilnic 37%; reality show-ri: zilnic 9%. Pe peroanele de la metrou o vedem, pe bannere uriașe, pe Raluca Moianu în calitate de gazdă la Găseşte-mi familia. Schimb de mame, Noră pentru mama, Cireaşa de pe tort, Iubiri secrete, Mireasă pentru fiul meu etc. Cum se explică că pentru 9% dintre cetăţenii consumatori de televizor se construiesc atâtea formate de reality show-ri? Doar 18% dintre cetăţeni sunt interesați de viaţa personală a vedetelor. Un drum cu metroul, la ora 8 dimineața, infirmă această valoare: culoarul dintre scaune abundă în tabloide.

Cea mai importantă întrebare din chestionarul aplicat: televiziunea ar trebui să aibă un rol educativ? Răspuns: 98% dintre cetățeni au răspuns afirmativ. Dacă răspunsurile din cadrul studiului îmi par consistente între ele, nu mi se pare deloc că aceste răspunsuri se reflectă în realitatea editorială a presei. Revin la şirul de truisme iniţial – consumatorii de media sunt, de fapt, adevăraţii oameni de televiziune. Ei prioritizează subiectele şi ei descriu interesul public pe care presa trebuie să îl deservească.

În aceste condiţii, cum ne permitem luxul să abandonăm televizorul? Am înţeles argumentul că oricum este o mizerie ce se întâmplă pe sticlă. Dar televiziunile trăiesc din consumul nostru. Ieri, doar ieri, patru dintre oamenii pe care eu îi cunosc mărturiseau că ei nu se mai uită la televizor. De-a lungul timpului, aceştia au fost mult mai mulţi. Întrebarea retorică „eu ce pot schimba dacă mă uit?” obţine răspuns – putem „şantaja” piaţa media! Piaţa media trăieşte doar prin şi pentru noi. Dacă aceşti patru oameni ar fi intrat pe forumuri, alături de alte zeci care au abandonat marele proiect al presei româneşti, şi şi-ar fi exprimat susţinut dezgustul pentru degrdare, acolo unde ei consideră că este vorba de aşa ceva, departamentele de vânzări s-ar fi sesizat primele! Dacă CNA ar primi sesizări cu privire la faimoasa reclamă la Eugenia, care dezgustă pe cvasitotalitatea prietenilor mei, aceasta nu ar mai fi difuzată. Dacă producătorul Eugeniei ar primi cinci mailuri în care să i se sesiseze că spotul publicitar este scandalos, acesta ar solicita refacerea spotului. Cererea de decenţă aduce cu sine decenţa pentru că așa funcționează orice piaţă.

Activismul consumatorului de media este înăbuşit însă de lejeritatea cu care ne asumăm decizia de a renunţa. Am senzaţia unei bezne apocaliptice, eu şi o telecomandă, iar la televizor circ.

Puteţi citi de acelaşi autor:

Dacă nu se lasă cu sânge, nu cred că intră