Mahmureala rusă în protecția copilului. Georgia.

0

Georgia este prima țară din fostul bloc sovietic care s-a lepădat aproape definitiv de moștenirea rusă din protecția copilului, reușind în timp record să închidă vechile case de copii și să le ofere copiilor un fel de familie. Care au fost însă costurile reale ale acestui exercițiu de voință politică fără precedent în istoria recentă a țărilor din bazinul Mării Negre? Ce a rămas în urma acestui buldozer care a ras tot ce era înainte și a renivelat sistemul de protecție a copilului în Georgia?

Nimeni nu monitorizează cu adevărat copiii reintegrați în familiile biologice (alea care ani de zile n-au vrut să știe de ei), nu există statistici care să arate dacă a crescut sau nu numărul copiilor străzii, majoritatea copiilor cu nevoi speciale trăiesc în singurele două orfelinate oficiale care au mai rămas, iar specialiștii semnalează un îngrijorător “no man’s land” în expasiune în domeniul protecției copilului – așezămintele religioase care adăpostesc sute de copii despre care statul habar nu are nimic și nici nu vrea să știe, pentru că ar umbri succesul unei reforme istorice. 

Tbilisi, Georgia / Levan Gokadze

Tbilisi, Georgia / Levan Gokadze

Tot Georgia este țara care:

  • în 2004 a concediat 20.000 de polițiști corupți într-o singură zi (țara are cu totul 3 milioane 700 de mii de locuitori), Tbilisi devenind în mai puțin de 10 ani una dintre cele mai sigure capitale din lume, conform Transparency International, fiind depăşită la acest capitolul doar de Finlanda.
  • a răsturnat regimul bolșevic cu un buchet de trandafiri, prin cea mai pașnică revoluție din regiune.
  • a avut în istoria postsovietică cel mai tânăr și mai progresiv președinte, care a realizat cele mai rapide și radicale reforme liberale din istoria lumii, dar care astăzi este acuzat de crime politice, iar Guvernul georgian îi cere extrădarea din Ucraina unde ocupă postul de Guvernator al Odessei.
  • prin reforme fiscale radicale a urcat în numai șase ani 100 de poziții în clasamentul Băncii Mondiale (care analizează statele în funcție de oportunitățile pentru afaceri) de pe locul 112 în 2005 pe locul 12 în 2011.
Ushguli, Georgia / Petruț Călinescu - petrut-calinescu.com

Ushguli, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

În noiembrie 2003, revoluționarii conduși de Saakashvili, un tânăr liberal de 35 de ani cu o puternică susținere vestică și americană, intrau în parlament cu trandafiri în mâini și îi cereau președintelui rusofil Eduard Shevardnadze să demisioneze. La acel moment, peste 5.000 de copii abandonați trăiau în 49 de orfelinate construite și administrate după același model sovietic răspândit și implementat în toate statele din regiune.

“Lăsați copiii să vină la mine” cerea statul sovietic, părintele suprem, care pretindea  că este mai capabil să crească copii chiar și decât părinții biologici. Decenii întregi statul sovietic a colectat conștiincios copiii familiilor sărace, copii cu nevoi speciale, copii aflați în situații dificile, copii cu probleme respiratorii sau cu probleme digestive. Exact. Niciun argument nu era prea nesemnificativ pentru a încuraja părinții biologici să-și lase copiii în grija statului.   

andro-dadiani

Andro Dadiani – fost director al EveryChild, în prezent directorul organizației Partnership for Children

Pentru sistem, fiecare copil abandonat înseamnă bani de la buget. Înainte de reformă, cu cât numărul de copii era mai mare, cu atât bugetul unei instituții era mai mare. Prin comasarea copiilor în clădiri mamut, bugetul pentru creșterea lor încăpea pe mâna unui singur om: directorul instituției, care avea sprijinul întregii comunități. “Să luăm exemplul unui internat pentru copii bolnavi de tuberculoză aflat într-un sat izolat de munte. Întreaga economie locală se baza pe existența acestei instituții”, povestește Andro Dadiani, un nume organic legat de reforma protecției copilului în Georgia. “Aberația sistemului mergea atât de departe încât spitalul pentru copii bolnavi de tuberculoză era doar o formă mascată de centru de plasament cu finanțare de la buget. Mulți copii nu aveau nicio afecțiune, erau doar abandonați acolo.” Dadiani a fost timp de zece ani directorul EveryChild Georgia, una dintre organizațiile internaționale cheie care au împins reforma și au participat activ la schimbare.

Dictatura meritocrației

În ultimul an România a trecut cu efervescență prin experiența unui Guvern de tehnocrați. Georgiei i se întâmpla asta acum 12 ani! Odată ales democratic ca președinte al Georgiei în ianuarie 2004, cu o majoritate de 96,2%, Saakashvili a impus “dictatura meritocrației” – funcțiile nu mai puteau fi ocupate decât pe merit. A curățat din primele luni structurile guvernamentale și administrative și a numit în funcții de decizie numai oameni tineri, extrem de bine pregătiți și, esențial, cu orientare occidentală. Toți miniștrii au avut mână liberă să-și formeze echipele. Peste noapte, cădirile sovietice, cu uși dublu capitonate cu piele, cu coridoare de marmură nesfârșite, candelabre impresionante și mobilier de lemn masiv, s-au animat cu tineri în blugi și cu laptopuri, mulți dintre ei foști bursieri Soros în Statele Unite, care au creat laboratoare de strategii guvernamentale și au stabilit pașii reformelor liberale care pot intra azi în manualele de administraţie şi de economie ca un exemplu de cea mai rapidă şi radicală reformă din istoria lumii.

O pată de culoare roz. Dar atât de roz…

Andro Dadiani își amintește de grupurile de lucru de la Minister, de euforia care aduna la aceeași masă membri ai ONG-urilor și reprezentanți ai instituțiilor publice. “Stăteam cu toții în jurul unei mese de consiliu într-o încăpere uriașă, rece și goală. O masă și scaune, nimic altceva. Nu aveam nici măcar coli de hârtie pe care să scriem. Acolo am cunoscut-o pe Tamta Golubiani. Ea conducea întâlnirile. Nu aveai cum să nu o remarci. Când intrai acolo totul era gri, de o austeritate de neimaginat. Stătea într-un capăt al mesei, cu un laptop mic în față, înconjurată de accesorii roz, dar atât de roz că nu puteai să-ți iei ochii de la ea.”

Tamta Golubiani - Save the Children

Tamta Golubiani – Save the Children

“Aveam 26 de ani când am primit un telefon de la Guvern. Tocmai mă întorsesem din State unde făcusem un master în Educație la o universitate din New Jersey. Am fost numită șefa departamentului pentru protecția copilului care nici măcar nu exista; atunci se înființa”, povestește Tamta Golubiani, care azi lucrează pentru organizația Salvați Copiii. “Am început să lucrez alături de un ministru educat, persuasiv, tânăr, imaginea opusă a oricărui politician georgian de până atunci. Planul era să reformăm sistemul de protecție a copilului în trei ani cât urma Guvernul să rămână în picioare. Nimeni nu știa ce urma să vină după aceea.”

În laboratorul de la Ministerul Educației s-a pus la cale Planul de Acțiune pentru Copiii Georgiei. Obiectivul era închiderea tuturor orfelinatelor și mutarea copiilor în medii cât mai apropiate de o familie. La momentul acela nu exista o rețea de servicii alternative care să susțină închiderea instituțiilor, așa că organizații internaționale precum EveryChild, UNICEF, World Vision, Salvați Copiii, SOS Satele Copiilor finanțau programe pentru a pilota soluții alternative pentru copiii ce urmau să părăsească orfelinatele sovietice. Totul se întâmpla în timp real. Se formau asistenți sociali, se identificau și se pregăteau asistenți maternali, se deschideau centre de zi și se construiau case de tip familial în care urmau să trăiască maxim 8 copii.

Planul de acțiune era acolo.

“Plutea în aer în toți anii în care doar societatea civilă din Georgia a avut pe agenda ei copiii abandonați. În special ONG-urile încercaseră să se facă auzite, veniseră cu soluții și inițiative legislative, doar că se loviseră de un zid politic. Ce am făcut noi a fost să punem cap la cap, într-un plan coerent, resurse și rețete gata pregătite”, spune Tamta Golubiani care în 2004, la 26 de ani, deși i se tăiau picioarele și avea coșmaruri că nu va putea scoate niciun sunet, a susținut impecabil acest plan în fața a 12 miniștri.

“Planul nostru era o demonstrație uluitoare cum de fapt sistemul alternativ păstra costurile la același nivel, ba chiar urma să le scadă. Nu era adevărat. Sistemul alternativ era în prima fază de două ori mai scump. Cred că pentru binele copiilor poți face orice fel de manipulări de buget și speculații.” A doua zi Planul de Acțiune pentru Copiii Georgiei a fost publicat în Monitorul Oficial și i s-a dat undă verde prin decret guvernamental.

Ushguli, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Ushguli, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

On hold

Reforma protecției copilului în Georgia era pusă pe șine, când pregătirile pentru un război disproporționat și previzibil a schimbat macazul și a pus-o pe linie moartă. Georgia împotriva Rusiei – războiul care a durat șase zile în august 2008, dar a cărui pregătire a înghițit câțiva ani o mare parte din bugetul Georgiei. Printre ambițiile reformatoare ale președintelui Saakashvili a fost și renunțarea la serviciul militar obligatoriu și transformarea armatei naționale într-o armată de mercenari plătiți.

Sandro Urushadze - fost ministru al muncii, sănătății și afacerilor sociale (2010-2012)

Sandro Urushadze – fost ministru al muncii, sănătății și afacerilor sociale (2010-2012)

Abia în 2009 problema copiilor abandonați a revenit în forță pe agenda publică a Georgiei. Și nu oricum, ci printr-un act politic din nou fără precedent în istoria statelor din regiune. Când USAID a anunțat Georgia pe căi diplomatice că va primi 8 milioane de euro pentru renovarea orfelinatelor, ministrul Sănătății de la acea vreme, Andro Urushdze, a zis NU și pentru asta este considerat de mulți un erou al reformei. Urushadze l-a abordat pe ambasadorul Statelor Unite în Georgia și i-a explicat de ce renovarea orfelinatelor ar însemna îngroparea reformei. L-a rugat însă să transmită mai departe că acești bani ar ajuta cu adevărat copiii dacă ar fi folosiți pentru construirea unor case de tip familial. Americanii au zis “ok” și pentru a doua oară reforma pentru protecția copiilor a fost pusă pe șine.

Închiderea tuturor orfelinatelor, o ambiție personală a unui ministru.

Primul lucru pe care l-a decis a fost descentralizarea. “Dacă o casă de copii decidea că vrea să le ia copiilor o înghețată, se făcea o cerere oficială la Minister și, dacă se aproba, atunci toți copiii aflați în TOATE casele de copii de pe teritoriul Georgiei primeau exact aceeași înghețată. Era mult mai simplu așa, contabilicește. Totul pe o singură factură. La fel și cu încălțările. Se decidea un model și o culoare și toți, dar toti cei 5.180 de copii din sistemul de protecție primeau toamna aceeași pereche de cizmulițe.”

Planul lui Urushadze era așa:

Statul urma să susțină financiar familiile care doreau să-și ia copiii acasă. Serviciile alternative trebuiau externalizate către ONG-urile  cu expertiză: adică formarea profesională a asistenților sociali și a asistenților maternali. Pentru copiii care nu se întorceau acasă sau nu erau plasați în asistență maternală, statul urma să construiască case de tip familial. Trebuia implementat un program de prevenire a abandonului printr-un fond de urgență pentru familiile aflate în dificultate și, pentru viitorul copiilor, două programe: unul care să centralizeze donatori privați care să suporte educația copiilor și un cont de economii pentru fiecare copil aflat în sistem în care statul să pună lunar bani pentru momentul în care vor împlini 18 ani și vor trebui să părăsească sistemul de protecție. Zis și făcut. 

Tbilisi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Tbilisi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Reforma accelerată în cifre

În mai puțin de patru ani s-au închis 23 de orfelinate. Aproape 40% dintre copii s-au întors acasă, în familiile lor biologice, și 1.320 de copii au fost mutați în asistență maternală. S-au deschis 40 de case de tip familial pentru 314 copii. Au apărut în sistem aproape 100 de noi asistenți sociali.

A fost o greșeală

“A fost complet greșit ce s-a întâmplat. Ani de zile trăsesem ca un apucat pentru reformă, organizația pe care o conduceam (EveryChild Georgia) făcuse formare cu aproape toți asistenții sociali și asistenții maternali din sistem și dintr-o dată m-am trezit opunându-mă cu vehemență. Nu poți închide orfelinate peste noapte! Copiii nu sunt pregătiți! Părinții nu sunt pregătiți! Oamenii din Minister sunau zi și noapte părinții biologici și practic îi amenințau să vină să-și ia copiii acasă. Sigur, rezultatele sunt impresionante. Dar cu ce costuri?”, întreabă Andro Dadiani.

Era singura cale

“Am avut prea puțin timp la dispoziție. Singura șansă ca reforma să se întâmple era ca planul să fie implementat în forță. Era singura cale. Și am făcut-o, chiar dacă sunt multe voci care critică felul în care s-a făcut” spune Urushadze, fostul Ministru al Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.

Fusese mințită că i-a murit copilul

eka-seaneblidze

Eka Seaneblidze, fost director de departament în cadrul Agenției pentru Servicii Sociale în timpul lui Urushadze

“Erau familii care nici nu-și aminteau că mai aveau și alți copii. Sau nu știau. Unele mame fuseseră mințite în maternitate de către propriile familii că le-a murit copilul pentru că erau prea tinere, sau mame singure, sau prea sărace, sau copilul era bolnav. Îmi amintesc precis de un caz pentru că este una dintre poveștile foarte emoționante de reintegrare în care mama a plâns de fericire când și-a luat fetița acasă. Avea cinci ani”, povestește Eka Seaneblidze, fosta șefă a Departamentul Serviciilor Sociale în timpul lui Urushadze, mâna lui dreaptă care a coordonat direct închiderea instituțiilor.

Dezamăgire și vină

“Ce simt când mă gândesc la anii aceia? Dezamăgire și vină. Parcă nu erau copii, îi mutam dintr-un tabel în altul ca să iasă la socoteală. Nu aveam timp să-i pregătim pentru ce urma să li se întâmple”, își amintește Marina Shaghashvili care a condus echipa de monitorizare a Departamentului Serviciilor Sociale în timpul lui Urushadze, azi directoarea SOS Satele Copiilor Georgia.

“A fost prea târziu, nu prea rapid”, spune Mari Tsereteli, actuala șefă a Departamentului Serviciilor Sociale.

Constrângeri europene vs voință politică

Închiderea instituțiilor este o direcție impusă sub o formă sau alta de Uniunea Europeană. Pentru România, aceasta a fost una dintre condițiile de aderare la UE. Pentru Georgia s-au găsit alte condiționări financiare pentru a aduce problema copiilor abandonați pe agenda politică. În 1998, Comisia Europeană a schimbat în acest sens condițiile de acordare a unui grant de 20 de milioane de euro în programul Security Food Support. La sfârșitul anilor ’90, reformele în protecția copilului erau o cale de a accesa granturile europene, un fel shortcut pe care guvernul îl folosea pentru a obține bani europeni. Doar că erau reforme pe hârtie, care dădeau bine în raportări, dar nu se vedeau în viața reală a copiilor.

Tbilisi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Tbilisi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Cazul Georgiei demonstrează că mai presus de orice constrângeri și condiționări europene, voința politică este cea care mișcă lucrurile.

Armenia, o țară vecină de dimensiunie similare, cu contexte istorice și economice asemănătoare, nu a reușit până astăzi să desțelenească reforma, deși ONG-urile sunt la fel de active.

Ucraina nu a închis încă nicio casă de copii. Nu există cifre oficiale, dar se estimează că în orfelinatele din Ucraina trăiesc peste 120.000 de copii.

România avea în 1989 peste 100.000 de copii abandonați. După 20 de ani de când s-a angajat să închidă toate centrele de plasament, în România încă mai există 159 de astfel de instituții în care trăiesc 8.721 de copii, conform Auditului Serviciilor Sociale. Și asta în condițiile în care România a ieșit lider în reformele din protecția copilului între cele 9 țări (România, Bulgaria, Serbia, Kosovo, Moldova, Albania, Georgia, Armenia și Bosnia Herzegovina) în care a fost pilotat Child Protection Index, un instrument mamut transfrontalier, menit să centralizeze și să măsoare deciziile luate de guverne în ultimii 25 de ani pentru protecția copiilor vulnerabili.

Tot Child Protection Index arată că Georgia are o rată foarte scăzută a abandonului față de țările din regiune; chiar și a copiilor cu dizabilități (în contextul în care în România 133 dintre cele 159 de centre de plasament îngrijesc copii cu nevoi speciale).

Raportul alternativ al Georgiei asupra respectării drepturilor copiilor (Geneva, 2016) arată că în acest moment nu mai există decât două instituții din 49 care adăpostesc 83 de copii cu nevoi speciale. În rest, toți copiii din sistemul de protecție al Georgiei se află în medii apropiate de o familie: 2.124 de copii în asistență maternală și 326 de copii în case de tip familial. Restul copiilor au fost adoptați sau s-au întors în familiile lor biologice. În România, în casele de tip familial trăiesc maxim 12 copii, în Georgia numărul maxim fiind de 8 copii. De asemenea, Georgia a optat pentru un model mai apropiat de o familie. Dacă în România copiii sunt îngrijiți de speciliști cu program și ture după modelul instituțiilor, în Georgia de fiecare casă de tip familial se ocupă un cuplu care locuiește acolo. 

Copiii invizibili ai Georgiei

Oficial, Georgia aproape a eradicat sistemul instituțional de protecție a copilului. Singurele două centre de plasament care mai există sunt și ele în curs de închidere. Neoficial, însă, a înflorit zona gri a protecției copiilor, care nu se află pe radarul statului, dar care adăpostește aproximativ 1.200 de copii în instituții religioase (ortodoxe și musulmane) și nu numai. Acestea nu se supun niciunei norme sau reglementări oficiale. Practic, statul consideră că acești copii nu au nevoie de niciun fel de protecție specială sau monitorizare pentru că, pe hârtie, ei se află acasă, în familiile lor biologice care îi îngrijesc și îi protejează. Nu doar instituțiile religioase contribuie la creșterea numărului copiilor invizibili. Conform raportului Equal Treatment to the Schools of Faith (2016) realizat de organizația Partnership for Children Georgia, există în continuare centre de plasament declarate închise, care încă funcționează și astăzi, care și-au schimbat denumirea, structura administrativă și sursa de finanțare (tot de la stat, dar pe căi mai ocolite) și și-au pierdut urma prin rapoartele reformei.

Zugdidi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Zugdidi, Georgia / Petruț Călinescu – petrut-calinescu.com

Asistenții maternali, o mare familie

Cel mai dezvoltat serviciu social în urma închiderii centrelor de plasament este asistența maternală în care trăiesc 64% dintre copiii din sistem. Rețeaua de asistenți maternali a crescut ca într-un sat mai mare, prin contribuția comunității. Poate și de aceea este cel mai de succes model. S-au adus unii pe alții, au creat grupuri de suport, s-au implicat membrii familiilor speciliștilor care împingeau acest model în protecția copilului, s-a promovat asistența maternală în grădinițe, pe scara blocului la adunările generale, oriunde s-ar fi putut afla posibili părinți care, plătiți de stat, să crească cu blândețe copiii abandonați.

“Și mama este într-un program pilot de sistență maternală în regim de urgență”, povestește Andro Dadiani, azi președinte al organizației Partnership for Children, care continuă tradiția EveryChild Georgia și face cursuri de pregătire profesională pentru asistenții maternali. “Trebuia să găsim niște persoane de încredere, cu empatie și răbdare pentru a-și putea asuma rolul de supraveghetori și protectori ai unor copii traumatizați, cu comportamente extrem de dificile, proaspăt salvați din contexte de abuzuri grave. Mama era perfectă pentru asta.”

Încă un strat de copii invizibili pentru autorități

Copiii străzii sunt un subiect sensibil în Georgia. Ei ar putea fi dovada că reforma parțial a eșuat. Nu sunt însă, pentru că, pe hârtie, ei nu există. Deși toată lume vede că străzile din Tbilisi s-au umplut de copii care cerșesc, autoritățile continuă să susțină că nu au cum să fie din vechile centre de plasament, pentru că aceia s-au întors acasă, în familiile lor. Probabil că sunt copii refugiați din Azerbaijan unde cerșetoria este pedepsită prin lege, susțin autoritățile. Singurele cifre oficiale despre copiii străzii datează din 2008, când Salvați Copiii alături de alți parteneri a făcut un studiu numai în patru orașe ale Georgiei și au numărat peste 1.500 de copii ai străzii.

Maya Mgeliashvili – World Vision Georgia / fost director al unei instituții de stat pentru copiii străzii

“Cunosc situația copiilor străzii din 2010 când am fost numită director al Centrului pentru Copiii Străzii din Tbilisi”, povestește Maya Mgeliashvili, astăzi Child Protection Services and Advocacy Manager, World Vision Georgia. “Obișnuiam să iau copii acasă din centru dacă îmi cereau. Fetița mea a crescut cu ei. Ca frații. Azi nu se mai poate din cauza noilor norme din protecția copilului. Nu cred în normarea legăturilor între oameni. Cred doar în legături emoționale. Sunt incotrolabile, nu poți să le forțezi, dar, când se întâmplă, sunt reale.” Deși nu mai lucrează la Centru, Maya vizitează copiii de cel puțin două-trei ori pe săptămână după sfârșitul programului ei de lucru. Ea estimează că în stradă sunt cel puțin 2.000 de copii.

Șansa copiilor cu nevoi speciale

Ultima redută a vechiului sistem, pentru a cărui închidere ONG-urile se luptă de mai bine de zece ani, este Infant House din Tbilisi – un leagăn de copii pentru bebeluși și copii mici cu nevoi speciale. Acolo timpul s-a oprit în loc. 58 de pătuțuri înghesuite, printre care abia te poți strecura, adăpostesc copiii pe care reforma i-a pierdut pe drum. “În Georgia, copiii cu nevoi speciale au șanse minime să trăiască o viață decentă”, spune Debbie Dunn, o americancă ieșită la pensie, voluntară la Infant House. “De doi ani vin aici și lucrez cu copiii zilnic, încep să îi cunosc, să știu ce îi face să râdă, ce îi sperie, ei încep să mă aștepte, să se bucure când intru pe ușă. Și într-o zi pur și simplu dispar.” Fără preaviz, fără etape intermediare, fără amintiri care să ateste în istoria lor personală că o dată au trăit acolo, copiii sunt fie trimiși în asistență maternală, sau către cealaltă instituție oficială pentru copii cu nevoi speciale, fie sunt dați spre adopție internațională. Debbie Dunn și-a propus să le vorbească copiilor cât poate de mult în engleză. “Singura lor șansă reală să scape de-aici este adopția internațională.”

Foto: David Levene / Un grup de copii dintr-un fost orfelinat de stat care și-au trăit adolescența într-o casă de tip familial. Azi toți copiii din fotografie au părăsit sistemul de protecție.

Foto: David Levene / Un grup de copii dintr-un fost orfelinat de stat care și-au trăit adolescența într-o casă de tip familial. Azi toți copiii din fotografie au părăsit sistemul de protecție.

“Acum un an am cunoscut aici o fetiță nevăzătoare. Am fost primul adult din viața ei care s-a gândit că are nevoie de mai mult decât să stea pur și simplu pe covoraș. Nu acuz cu nimic personalul de aici. Sunt depășiți. Abia dacă au timp să acopere nevoile primare ale acestor copii. Nu am făcut mare lucru, m-am dus la școala de nevăzători care ironia face să fie pe aceeași stradă cu centrul. Și au luat-o în evidență. A început să meargă în fiecare zi la școală și a făcut progrese uriașe. La scurt timp a fost adoptată de un cuplu de americani. Am vizitat-o vara trecută în State. A înflorit.”

Debbie Dunn, voluntar la Infant House (Tbilisi)

Debbie Dunn, voluntar la Infant House (Tbilisi)

Debbie este ea însăși un copil abandonat. A trăit în sistemul de protecție american împreună, sau mai bine zis separat, de toți ceilalți șase frați ai ei. O parte dintre ei au trăit în instituții, alții în asistență maternală. A luptat ani de zile cu amintirile din sistem și încă încearcă să-și reprime reacția fizică la violență. Chiar și la violența fictivă din filme.

“În copilăria mea le-am încercat pe toate”, spune Debbie Dunn. “Am trăit în America și în centre de plasament și în asistență maternală. La fel și frații și surorile mele. Unii am da oricând instituția pe asistență maternală, alții fix invers. Experiența este atât de personală… Nu există o soluție perfectă pentru copiii abandonați. Există doar oameni.”

Acest reportaj a fost realizat în cadrul burselor pentru jurnaliști acordate prin proiectul „Sprijinirea jurnaliștilor din România în abordarea subiectelor de dezvoltare internațională”, implementat de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND). Proiectul este finanțat de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE) prin programul României de cooperare pentru dezvoltare (RoAid) și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Centrul Regional pentru Europa și Asia Centrală.Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția MAE sau UNDP.

14963041_1455232827824266_1672703306_nNota autorului: Acest articol face parte dintr-o serie de reportaje prin care mi-am propus să fac un portret colectiv al primei generații de lobiști din regiune. Advocacy-ul este un domeniu fără istorie recentă în fostul bloc sovietic, iar cei care influențează legislația din protecția copilului în ultimele două decenii fac asta intuitiv, cu foarte multă pasiune și de cele mai multe ori sunt motivați de experiențe personale. Aș vrea să-I mulțumesc în mod special lui Jaba Nachkebia / UNICEF (foto), a cărui pasiune pentru ce face e greu de pus în cuvinte, pentru că a fost un ghid extraordinar prin sistemul de protecție a copilul în Georgia. Jaba a condus mai bine de zece ani Children of Georgia, un ONG care a participat activ la toate etapele reformei și a pus bazele primei coaliții a ONG-urilor din protecția copilului din Georgia al cărui președinte a fost timp de două mandate consecutiv.


Leave A Reply