Femeia de lângă noi, victima violenței domestice

8

Probabil mulți dintre voi v-ați scandalizat sau v-ați amuzat când, pe 8 martie, niște domni au sunat la Radio Guerrilla, promițându-le consoartelor că, de ziua femeii, nu vor mânca bătaie. Gazdele emisiunii, tipi cu mare apetit de miștocăreală, l-au provocat imediat la o șuetă, a cărei concluzie suna, cinic, în felul următor: “Sperăm ca 8 martie să fie singura zi din an în care femeile din România nu mănâncă bătaie”.

 

de Andra Matzal

 

Probabil mai puțini dintre voi sunt cei care au aflat apoi că povestea asta a făcut parte dintr-o campanie de awareness despre violența domestică a Sensiblu, realizată de agenția publicitară G2 Romania. După părerea mea, glumele despre bătăile pe care și le-ncasează femeile, fie ele creative sau de guerrilla advertising, nu doar că nu sunt eficiente în reducerea violenței domestice, ba chiar alimentează eterna ”caterincă” gregară în jurul unui subiect cât se poate de grav.

M-am întrebat, naiv, dacă e nevoie ca în campaniile de acest tip să fie folosiți actori care se dau drept agresori și femei care-și pun tone de fard pe pleoape, pentru a simula vânătăile. M-am întrebat dacă nu cumva, într-una dintre nenumăratele apeluri abstracte și smart legate de violență, n-ar putea fi cooptate chiar femei care suportă, pe propria piele, pumni și palme, iar pe propria minte, teroare și coșmar. Dacă, în loc de disimulări pudice, n-ar fi mai eficient un clip frust, cu mărturii ale celor care, după o zi de muncă sau de stat la TV, își pocnesc partenerele pentru cine știe ce motive sau în virtutea moralei încapsulate în tradiționalului banc potrivit căreia ”știu ele femeile de ce sunt bătute”. Un clip care să fie proiectat în școli și la TV, în care banderola ”ȘOC și GROAZĂ” să fie, într-adevăr, justificată.

 

photo_large-25283Mesaj expediat în cadrul campaniei Sensiblu

Prea multe întrebări retorice strică însă, așa că m-am gândit să schițez portretele a trei posibile protagoniste pentru un astfel de clip despre povești cât se poate de reale despre violența domestică de după ușă. Pe prima dintre aceste femei, căreia îi voi spune, la întâmplare, Adriana, am cunoscut-o acum mulți ani, ca mamă a doi buni prieteni , o fată și un băiat cu vârste apropiate mie. La prima vedere, Adriana era gospodina-model: nu chiulise nicio zi de la spital, unde lucra ca asistentă medicală, era extrem de dedicată slujbei sale, iar în casa ei era mereu curățenie-lună. Făcea o mâncare de milioane și ne aducea des prăjituri, cu un zâmbet tandru. Uneori însă, nu mai apărea pentru o săptămână-două, când parcă avea un traseu paralel cu toți locatarii blocului. Abia câțiva ani mai târziu, am aflat de la copiii ei, că perioadele alea coincideau cu cele în care mânca o bătaie soră cu moartea de la soțul ei, contabil de profesie și alcoolic de cursă lungă. Adriana se făcea mereu nevăzută când avea ochii învinețiți, fiindu-i rușine de vecini și de apropiați, încăpățânându-se cu orice preț să-și protejeze cum credea mai bine familia și, înainte de toate, copiii. Fiica și fiul ei mâncau bătaie rar, însă asistau frecvent la demonstrații de violență pură, cu șuturi în burtă și rafale de înjurături, speriați și furioși, însă neputincioși. Adriana rezista în tot acest calvar de teamă că nu-și va putea crește singură copiii, în speranța absurdă că poate, într-o zi, soțul ei, un bărbat aparent amabil și glumeț, se va schimba. Au trecut mulți ani de atunci, iar singura schimbare e că femeia mănâncă bătaie mai rar, iar copiii ei au plecat fiecare la casele lor, unde s-au căsătorit.

Poate mulți dintre voi ați avut o astfel de vecină, despre a cărei dramă ceilalți din jur, poate chiar părinții voștri, discutau în șoaptă, cu rușine, într-o lipsă uniformă de reacție. De același zid invizibil s-a lovit ani la rând și Ioana, o femeie fără prea multă carte, dar cu o vocație maternă extrem de rară, drept dovadă că a și adus pe lume 10 copii. Ioana s-a îndrăgostit la 20 de ani de un tânăr care cânta muzică populară și-i spunea că zâmbetul ei e ca soarele. ”A fost mereu un bărbat mai dur,” spune ea, ”dar când și-a găsit amantă și s-a apucat de băut, a început iadul.” A început cu palme aspre peste față – soțul ei era paznic, supranumit de vecini ”Cobra” –, însă de-a lungul timpului și-a rafinat cruzimea. Își lovea femeia în cap cu un băț, așa cum făcea și cu copiii, mulți dintre ei având acum, la câțiva ani după moartea tatălui, cicatricele unui trecut de coșmar. Furios că femeia nu voia să-i dea banii strânși pentru hrana copiilor, soțul i-a pus Ioanei perna pe față, pentru ca mai apoi s-o înjunghie în sân cu un cuțit devenit legendar pentru copiii care, pe atunci, erau mai mărișori cât să-și amintească. De fiecare dată când încerca să-și apere fiii și fiicele – iar amemințările erau din ce în ce mai variate și mai sadice: bețe pe spinare sau mici sesiuni de electroșocuri, ”cu două fire de curent băgate-n priză” –, Ioana vedea, după cum spune singură, ”moartea cu ochii”.

Bun, poate vă veți întreba indignați de ce a ales această femeie să rămână alături de soțul ei, de ce n-a chemat poliția sau de ce n-a făcut pur și simplu un ONG pentru protecția altor victime. Trecând peste psihologia celei care nu reușește să mai vadă ieșirea, îndurând ororile călăului, pe care cu greu ne-o putem imagina cei care o ținem una și bună cu activismul, Ioana a sunat la poliție, ba chiar de mai multe ori. Răspunsul a fost de fiecare dată același: ”Divorțați de el. Câtă vreme e soțul dumneavoastră, n-avem ce-i face.” O singură dată a fost penalizat, când, întâmplător, polițiștii au găsit semne proaspete de violență pe corpurile copiilor. I-au dat o amendă și și-au văzut mai departe de viața lor de birou. Ioana a sunat chiar și la protecția copilului, ”oamenii au venit, s-au uitat în frigider și-au văzut că avem mâncare, dar nu și la amărâții ăia de copii, pe care taică-su îi punea să spună că s-au lovit la joacă. Și au plecat.” Vecinii, de altfel, cei care au fost martori la interminabilele scandaluri, au rămas, de altfel, cufundați într-o tihnită pasivitate, închizând ochii și astupându-și urechile sub pretextul confortabil ai neinvadării intimității. ”Ce să mă bag eu peste treaba lor?”. Până la urmă, Ioana a reușit să fugă de-acasă cu câțiva dintre copii și să depună, în secret, actele de divorț. N-a pucat să-și vadă însă victoria legală decât după moartea soțului ei, survenită în scurt timp, în urmai unei boli grave. Tot ea a fost cea care l-a înmormântat.

Cea de-a treia protagonistă a unui clip educativ pentru o demascare pe bune a acestor ”obiceiuri” de familie ar putea fi Elena, o tânără de 33 de ani, dependentă, asemenea concubinului ei, de heroină. El a fost, dealtfel, cel care i-a și făcut cunoștință cu acest drog, în urmă cu 10 ani. De atunci, Elena a renunțat la facultate, n-a reușit să păstreze niciun job, ba chiar a fost nevoită să-și trimită fiul, un băiețel de opt ani, să locuiască la mama ei. Prizonieră a unui cerc vicios alimentat cu heroină, pe care o consumă ”nu ca să zboare, ci ca să stea-n picoare,” Elena e de ani buni sacul de box al partenerului ei, care-o trimite zilnic la cerșit, pentru a-și procura banii de bile, de mâncare și cele trebuincioase. Plângând, femeia spune cu ultimele fărâme de lucidiate că și-ar dori să se trezească dintr-o dată la spital, la dezintoxicare, departe de concubinul violent, care o dată pe săptămână îi învinețește ochiul. Odată ajunsă acasă, însă, visele despre eliberare și schimbare sunt înăbușite cu o doză-n venă și cu presiunea concubinului, care trăiește pe banii cerșiți de femeie. Toxicomană, fiind nevoită să-și ascunsă dependența chiar și când merge la controale medicale, pentru a nu fi refuzată, ajunsă cerșetoare, Elena habar n-are încotro s-o apuce. Nu știe că sau dacă există oameni și organizații dispuși să o ajute, familia o respinge, așa că tot ce face e să se complacă într-un lung și epuizant.

 

download

 

Poveștile acestor femei, pe care le-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător, pot fi puse, cel puțin parțial, într-o logică a exlicațiilor sociologice: două dintre ele sunt femei sărace, neinstruite, care nu-și cunosc drepturile. Însă bătaie mănâncă și femei din înainta societate și prietene de hipsteri și femeia drăguță și timidă de la scara vecină. De altfel, o hartă recentă, care arată distribuția cazurilor raportate de violență în familie pentru fiecare județ al României, scoate la iveală că violența domestică e o practică extrem de des întâlnită, cu mici variații cantitative. De asemenea, trebuie ținut cont că această statistică se sprijină doar pe cazurile de raportate autorităților, rezultatele fiind un vârf al aisbergului de pumni și șuturi acordate sexului frumos, dar slab. Miza principală a unor campanii sociale ar fi, dincolo de awareness­, atâta vreme cât mulți dintre noi știm, fără îndoială, că mulți bărbați își bat partenerele, asigurarea unor sisteme eficiente de susținere pentru aceste femei, care trec dincolo de blazarea unor polițitși care recomand, distant, divorțul. Dacă glumele îndoielnice de la Guerrilla au devenit virale, faptul că în spatele lor există un număr de telefon la care pot suna femeile abuzate n-a devenit nici pe departe viral, rămânând un apendice al campaniei, așa cum e prezentat, de altfel, și în ultimul paragraf al comunicatului de presă care explică miza demersului.

Anomaliile violenței domestice ar trebui mai degrabă introduse, treptat și înțelept, în programele de educație civică, în cutiile poștale ale oamenilor obișnuiți, ca fiecare dintre noi să poată, cu discreție și eficiență să-și poată reclama propria dramă sau să poată atrage atenția că vecina de alături a ieșit iar cu buza umflată și dintele spart. Poate n-ar strica, printre sutele de spamuri despre reduceri și credite prin telefon, să se strecoare și mesaje despre serviciile de urgență disponibile pentru astfel de cazuri, înființate după lungi șiruri de campanii cu postere în care apar actrițe cu vânătăi frumos simulate. Astfel, poate măcar unele dintre aceste victime vor înțelege că există viață și după bătaie, că își pot crește copiii și în alte condiții, că legea și activiștii nu sunt doar niște slogane. Poate autoritățile vor înțelege că pericolul de care trebuie feriți copiii nu e violența de la televizor, ci episoadele de-a dreptul horror la care asistă în propriile case. Și, nu în ultimul rând, poate bărbaților care cred că rolul educativ al bătăii e de neînlocuit, li se vor da sancțiunile cuvenite, și le va intra în cap că a fi bătăuș de femei e cam tot la fel de cool ca a fi violator.


8 comentarii

  1. Nu inteleg de ce procedurile sunt atat de grele. Nu inteleg. Intradevar, politia nu intervine. Cum ar arata un protest in fata parlamentului pe aceasta tema? Nu se poate sta asa…. langa noi exista femei abuzate, maltratate, care traiesc un cosmar. Cum putem ajuta??

  2. Am o vecina – sotie de politist – care cu ani in urma venea la mamaie si plangea ca isi roaga barbatul (politistul) numai peste fata sa nu ii mai dea ca sa poata iesi din casa sa mearga la lucru si la cumparaturile casnice. Fiul lor a fost adesea martor la aceste manifestari. Asadar, iata un caz unde omul politiei este direct implicat intr-o astfel de situatie…

  3. In general femeile care depind financiar de bruta nu se pot desprinde.Sau cele care se gandesc ca un copil trebuie sa aiba si mama si tata, desi mentin copilul intr-un stres continuu, stres care isi va pune amprenta pe dezvoltarea sa emotionala.Sau cele care nu au unde sa plece.
    Femeile care vin din familii care le-au educat in legea bunului simt, al moralitatii, se gandesc la “ce vor spune parintii mei, vecinii, lumea din sat”…
    Oricum ai da-o, nu exista LEGISLATIE IN FAVOAREA VICTIMELOR VIOLENTEI IN FAMILIE decat teoretic.
    Probabil ca de aceea doar femeile singure sau cu copii,dar cu un potential financiar, pot sa faca pasul spre libertate, pot sa-si recapete demnitatea.
    O sa radeti sau o sa comentati rautacios , dar inainte de 89 , organizatia de partid de unde lucra bruta il chema si-l apostrofa, urmarindu-i comportamentul si amendandu-l daca acesta nu se cumintea.Probabil ca de aceea rata violentelor in familie era mai mica.DE FRICA.

  4. este UIMITOR cum VOI, oamenii care citesc/scriu articole legate de violenta domestica, inca va mai mirati de ea. Deschide ochii, tu care citesti asta!

    Daca te-ar interesa cu adevarat, ai face o schimbare! ai ajuta o persoana care a trecut prin asta, nu ai sta sa citesti/scrii articole!

    Doar un om care trece prin asa ceva, intelege cu adevarat ce inseamna teroarea respectiva si clipele de cosmar. si doar omul care a trecut prin asemenea episod, intelege cum merg lucrurile in societatea asta.

  5. WTF.
    hai sa va zic ce stiu eu. am vizitat impreuna cu o fosta o prietena de-ai ei, din alt oras. mi-a povestit c-o bate barbat’su (nu erau casatoriti, nu aveau copii, nu si-au luat apartament impreuna etc). mai mult, mi-a zis fosta mea ca odata i-a marturisit, si citez cu precizie “cind da in mine il simt ca-i barbat”. iaca, s-aveti compasiune pt. asa ceva.
    imi pare rau ca trebuie sa apelez la clisee misogine, dar cumva se pare ca si cliseele astea izvorasc dintr-un adevar: femeia va fi tot timpul victima. ea e tot timpul asuprita, manipulata, molestata emotional si fizic de raul suprem (dar necesar, se pare), barbatul.
    si sa stiti ca nu am crezut tot timpul ca e asa. daca venea acum ceva ani la mine unu’ si-mi zicea asa ceva, ii raspundeam ca-i misogin. da’ nu stu cum se face ca, incet-incet, adevarurile mici si simple ale existentei se dovedesc… adevarate: femeia e cumva dependenta de acel ceva care include chiar si violenta. evident, nu toate. dar acea minoritate care “o ia” zilnic nu va avea vreodata compasiunea mea, pentru ca intr-asa o situatie nu ajungi fara sa-ti dai seama si poti sa iesi, daca vrei. daca una care nu e legata de vreun act, copil sau vreo chestiune materiala nu pleaca… nu stiu daca mai are sens vreo discutie. sau, poate ar trebui vreun organism care sa le scoata cu forta dintr-o relatie abuziva, sa le convinga ca ce cred ele ca-i bun, de fapt nu e? din nou, WTF?
    trezirea, feministele, problema e mai complicata. simplificarile astea lacrimogene or fi facind material de gazeta, da’ realitatea e altfel.

    • da, Satan, ai intalnit un caz al unei femei care refuza sa accepte ca e anormal ce i se intampla [ceea ce ar constitui primul pas in metodologia de iesire din situatia in care e] si generalizezi ca minoritatea aia care e supusa la violente domestice nu va avea compasiunea ta. ai idee cat de raspandita e ideea ca “femeia trebuie sa sufere”? si cate femei au fost crescute in mentalitatea asta? tocmai pentru a accepta fara a se revolta. da, problema e mai complexa decat ce e expus in articol. dar daca discutam problema in toata complexitatea ei scoatem un volum nu un articol. si deocamdata, aici, e nevoie de un articol. si pentru ca ai intalnit tu un astfel de caz inseamna ca trebuie sa abandonam orice incercare de a stopa fenomenul?

Reply To X Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger