Cum s-au cuminţit Cândeştii după 1359. Sau povestea Cetăţii Colţ

3

A auzit destulă lume despre “Castelul lui Jules Verne”, Cetatea de la Colţ, ascunsă în pădurile de la poalele Munţilor Retezat. De ce a lui Jules Verne? Greu de spus. Poate pentru că trebuia una să fie a lui, dacă tot a scris Castelul din Carpaţi. Puţină lume ştie însă de fapt ce a fost acolo. Imaginaţia franţuzului voia ca pietrele să plângă poveşti de dragoste.

 

Cetatea Colţ, aşa cum se vede dimineaţa, într-o zi de la sfârşitul lunii iulie, de la poale, din marginea satului Suseni.

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

Vitejii vremurilor noi, în armuri de tablă, ar dori o cetate însângerată cu cât mai mulţi turci prăbuşiţi prin râpele de sub ea. De fapt, lucrurile au fost mai prozaice, căci o cetate nu se ridica decât când aveai linişte şi pace, bani şi timp pentru ea. Cam cum veţi avea dumneavoastră când veţi citi povestea care urmează. Sau când ne veţi ajuta să curăţăm cetatea de boscheţi, răgălii şi hârtii igienice. Adică de dovezile continuităţii carpato-danubiano-pontice lăsate în urmă de Marele Turist Român.

***

În dimineaţa aceea urcase pieptiş măgura. O luase pe drumul nou, pe unde se trăgeau în sus buştenii. Nu mai rămăsese niciun zmeuriş. Le rupseseră buştenii, de-acum stătea pârloagă locul. De-aia era mai bine pe aici, nu ca pe valea torentului. Pe pietre îşi stricase două perechi de încălţări.

Abia ce o luă pe cărarea din dreapta că se şi văzu lângă turn. Erau toţi oamenii adunaţi, asta era bine. Nu degeaba îi plătea, şi încă scump. La o margine, pe unde se apropia el, doi spărgeau piatră cu ciocanul. Mai încolo, peste văioagă, alţi doi legau mortarul. Unul reteza cu securea crengile de pe un copac tăiat şi încă vreo trei cărau pietroaie şi mortar pe schelă. La ăia striga meşterul zidar să nu mai scape pietrele, că strică schela şi o să se surpe laolaltă cu turnul.

Îl înnebunise meşterul de cap. Auzi tu, că nu e bine să se ridice turn pe stânca goală, că mai bine caută un deal cu mult pământ. Că nu are unde împlânta fundaţiile, că se surpă dacă îl ridică aşa, în văzduh.

Cândea nu se gândise la toate astea. El voia neapărat turn acolo, să nu poată intra nimeni peste el. Să vadă de sus toată valea, să-şi cuprindă moşiile, să ştie când e vreun necaz. Nu erau necazuri în vremurile acelea, dar cine ştie când vor veni? Umbla vorba că vlahii de peste munţi stau cuminţi, iar dacă dădeau iama oricum nu ajungeau pe la el, ci o luau în sus pe valea Streiului. Dinspre nord veneau când şi când numai oamenii craiului, dar se opreau la cetate şi acolo îi chemau să dea socoteală. Iar la apus, unde se închidea valea, acolo era un desiş de codri cu nişte hoţi, dar cu ei aveau de furcă numai cnezii din Grădişte.

– Bine-ai venit, cnezule! Avem mare trebuinţă de cărămidă.

Iarăşi avea meşterul nevoie de ceva. Acum câteva săptămâni se plângea că nu e bună piatra de pe munte, că se sparge în fărâme când o izbeşti cu ciocanul şi se prinde mortarul tare greu pe ea. Îi trebuia piatră lucrată frumos de meşteri pietrari, să o pună la colţuri, îi spunea să o cumpere din târg de la Haţeg. Acolo lucra un pietrar pentru cetate, dar Cândea ştia că nu mai are bani, că nu are nici ce da la schimb. Pentru anul acela i se cam terminaseră puterile.

– Dar la ce mă rog trebuie şi cărămidă?

– La fereastră, că nu putem s-o închidem în partea de sus cu pietroaiele astea. O să se surpe, abia stau unele peste altele când le punem de-a curmezişul. În picioare n-au cum sta.

Atunci asta este. Trebuia cărămidă. Nu ştia la ce se înhămase când a chemat acum doi ani meşterul să-i ridice turnul. Era de treabă, lucra pe bani puţini, dar tot îl uscase cu cât avea de cheltuit.

Scosese tot cât se putea din cele trei sate pe care le ţinea. Uneori ieşise şi cu scandal. Se supăraseră oamenii din Nucşoara, aşa că le-a promis că îi lasă în pace la anul. Las-că ia mai mult de la cei din Sibişel. Iar de la el din sat, de la Râul de Mori, o să ia cu puţintică grijă. Nu de alta, dar şi acolo începea lumea să facă gât. Nu se obişnuiseră cu obiceiurile noi. Ei tot cnez îl socoteau. Şi cnezul trebuia să aibă grija lor, nu să-i fure.

Când se făcu amiază, se retrase în cojmelia de lemne de lângă turn. Oamenii se trăseseră şi ei la umbră să mănânce care ce adusese de acasă. El le dădea numai de băut, de restul trebuiau să se ocupe singuri. Iar acum se gândea că în curând se făcea seară şi trebuia să o ia înapoi spre casă, unde-l aştepta maică-sa, la Râul de Mori.

Nu-i plăcea deloc maică-sii că ridică cetate pe vârful măgurii, unde iese Râuşorul din muntele Retezat. Îi tot aducea aminte să nu calce pe urmele prostiilor făcute de taică-su, că mai bine ar sta la locul lui, să nu supere pe nimeni, mai ales pe oamenii craiului. Abia ce-şi luaseră moşiile înapoi de câţiva ani. Voia să le piardă din nou? Trei ani umblase săraca văduvă pe la toate curţile şi scaunele de judecată. Trei ani a plâns şi s-a milogit, s-a pus în genunchi şi a sărutat toate mâinile care se întindeau înaintea ei.

Ştia băiatul toate astea, că umblase şi el cu ea. Dar îi răspundea să nu aibă grijă, că nu ia partea ălora de peste munţi, aşa cum făcuse tata. El nu va strânge oşteni şi nu se va duce peste pârcălab la Haţeg. Pe el n-o să-l spânzute nimeni, cum îl spânzuraseră pe Mihăilă Cândea. El, Cândea cel mic, băiatul aceluia, îşi va ridica numai un turn în fundul văii. Dacă vine peste ei vreun necaz, să nu-i prindă nepregătiţi şi la loc deschis.

Avea şi băiatul dreptate. Era destul de tânăr, abia făcuse douăzeci de ani şi crescuse fără tată. Pe Mihăilă îl spânzuraseră în urmă cu şapte ani, când băiatului nici măcar tuleiele nu-i mijiseră sub nas. Maică-sa nu era nici ea prea bătrână. Era femeie vrednică, în puteri. Mai mult ea era cea care avea grija moşiilor. Se făcea luntre şi punte să nu rămână iarăşi pe drumuri. De-aia nu-i plăcea când îl vedea cheltuind atât de mult cu turnul.

Zece ani din viaţă şi-a petrecut Cândea ridicând turnul de la Colţ. Multă vreme n-a avut grija însurătorii şi nici pe cea a urmaşilor. Târziu s-a trezit că trebuia s-o facă şi pe asta. Abia când a văzut turnul ridicat, abia atunci şi-a luat nevastă. Era bătrâior şi nu-l mai voiau fetele, dar una tot l-a luat. A avut cu ea trei băieţi vrednici. Pe Ioan, întâiul cu numele acela pe la ei, pe Mihăilă, să amintească de numele tatălui spânzurat, şi pe Cândea cel mic, care trebuia să poarte numele lui. Ultima a fost o fată pe care a botezat-o Clara. Pe atunci începuse să iasă din sărăcie, căci nu mai cheltuia câştigurile. Turnul se gătase. Îşi făcea drum în târg la Haţeg, încerca să-şi sporească averea, şi-i plăcuse numele acela, pe care-l aflase de la baraţii de la mănăstire.

Abia la bătrâneţe s-a putut odihni şi el. Iarna stătea la curte, în Râul de Mori, vara urca în turnul de la Colţ. Se uita pe fereastră cum se desface valea de la Peşteana şi până sub târgul de la Haţeg. Privea îndărat şi vedea cum se închide Râuşorul în munte. Se simţea apărat, avea muntele cu pădurile în spatele lui.

Pe-atunci se făcuse nevolnic, abia mai urca măgura până în vârf. Aşa că ori de câte ori reuşea să ajungă, Cândea rămânea cu nevasta în turn şi-i lăsa pe băieţi să aibă grijă de moşii. Ei priveau valea şi mai puneau pe un iobag să arunce lemne pe foc. Nu le dădeau pace frigul şi umezeala, îi dureau oasele bătrâneşti.

 

Ţara Haţegului se desface privitorului de la primul nivel al turnului Cetăţii Colţ. Jos, în vale, se văd satele Suseni şi capătul Râului de Mori.

 

***

Aceasta este o poveste posibilă pentru cetatea Colţ. E numai o părere, nu e adevărul absolut. Sunt voci care spun că ar fi fost ridicată către 1300, sunt altele care o vor din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Noi am ales să ne alăturăm celor care o socotesc mai târzie. Pentru un efect dramatic am ales ca povestea să se petreacă după anul 1363, când un anumit Cândea, primul cu acest nume din neamul Cândeştilor, a reuşit să recupereze averea tatălui.

Neamul era mai vechi. Nicolae zis Cândea, bunicul, trăia încă de pe la 1300. Iar tatăl Mihail a fost spânzurat de voievodul Transilvaniei cândva între 1356-1359. Făcuse o prostie, nu ştim exact ce, dar ar fi putut lua partea lui Nicolae Alexandru, voievodul Ţării Româneşti, în disputele cu regele Ungariei. Aşa se face că moşiile i-au fost confiscate, Mihail a fost spânzurat şi abia prin 1359 a reuşit văduva lui să recupereze satele Râu de Mori, Nucşoara şi Sibişel. Peste aceste trei sate stăpânea la început Cândea, băiatul, la data la care l-am închipuit că ridica turnul de la Colţ.

 

Turnul şi curtina de la Colţ, văzute dinspre calea de acces. În fotografia lipită se vede valea Râuşorului afundându-se în Retezat.

 

Am tot vorbit despre un turn şi nu despre o cetate. Ar trebui poate să explicăm de ce. Ei bine, aflaţi că la început cetatea Colţ nu a fost de-a dreptul o cetate. Nu avea curtină de ziduri, avea numai un turn ridicat pe promontoriul numit Măgura Zimbrului, mai la munte de Suseni, acolo unde se desface pentru prima oară timid valea Râuşorului la ieşirea din Muntele Retezat. A stat aşa multă vreme, cel puţin un secol. Cândeştii foloseau acest turn drept reşedinţă, dar mai aveau una, o curte, în satul lor principal, la Râu de Mori.

Puţin mai târzior a apărut şi mănăstirea Colţ, la poalele măgurii, pe versantul celălalt. Despre ea vom vorbi însă altă dată, dat fiind că e tare mult de povestit. Şi târziu de tot, în cursul secolului al XV-lea, a fost ridicate zidurile din jurul turnului. În vremea aceea neamul Cândea se ridicase la dregătorii greu de imaginat. Erau putrezi de bogaţi, stăpâneau domenii fabuloase în Haţeg. Unii dintre ei erau oameni de încredere ai guvernatorului Ungariei, Ioan de Hunedoara. Aveau neveste de neam ales şi cam pe atunci ar trebui socotită fortificarea întregii cetăţi, în contextul îmbogăţirii lor fără precedent.

 

Curtina de secol XV a Cetăţii Colţ. Alături, vedere din interiorul turnului construit în secolul al XIV-lea.

 

Aceasta este de fapt ceea ce lumea cunoaşte drept cetatea lui Jules Verne. Jules Verne nu cred că a fost pe aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc. A fost numai Béla Bartók atunci când a cules cântecele unei fete hărăzite cu o voce dumnezeiască, Paraschiva Mitucă, în 1913. Şi au fost mai ales Cândeştii, neamul uitat de marele public românesc. Aici au înflorit.

Cândeştii sunt probabil familia românească cea mai importantă din întregul Ev Mediu. Nu neapărat pentru dregătoriile pe care le-au ocupat, ci pentru bogăţia de documente şi de monumente care ne-au rămas de la ei. Îi putem vedea cum se ridică încet, cu moşii puţine, cum îşi pierd primele generaţii în decizii politice sau economice alese prost. Apoi cum se înalţă deodată către mijlocul secolului al XV-lea, cum stăpânesc Haţegul, cum păcălesc capete încoronate furându-le cetăţile, cum se catolicizează treptat şi cum sfârşesc prin a deveni două familii nobiliare: Kendeffy şi Kenderessy. Cum una dintre ele se stinge şi cum alta reuşeşte să supravieţuiască prin întreaga epocă modernă.

Aceasta este de fapt cetatea Colţ. Începutul unei poveşti de fapt.

 

P.S. Fotografiile sunt din mai multe descinderi. Unele aparţin autorului, pentru altele le mulţumeşte Ancăi Crişan şi lui Mihai Bilici.

 

Puteți citi de același autor:

Păcatul cel mai mic. O poveste cu biserica romanică de la Cricău

Monumentul-manea. Despre moartea recentă a cetăţii de la Mihăileşti

Cum a cunoscut-o Ferenţ pe Maria. O poveste despre Chimindia

Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


3 comentarii

  1. Nu e vreo legătură între cele două neamuri. Cânde e iniţial o poreclă sau un supranume (a se vedea maghiarul “kende” şi ce acoperă el). Cânde sunt foarte mulţi printre români, mai ales din secolul al XIV-lea încolo, şi nu au legături unii cu altii. Ba unii dintre aceşti Cânde sunt şi în satele stăpânite de Cândeşti, şi nu au legătură cu ei. Asta nu înseamnă că oamenii aceia sunt unguri. Numai porecla e (a se vedea şi cazul unui “Hitemre”, la Sânpetru de Haţeg, poreclit aşa pentru că va fi avut vreun tic verbal cu cuvinte ungureşti). O să fie la un moment dat şi povestea bisericilor din Lupşa, dar o să mai treacă niţică vreme până atunci.

  2. Pe cand dl Radu Oltean ar putea realiza o reconstituire a cetatii Colt? Cred ca foarte multa lume asteapta cu nerabdare acest lucru. Sa poata vedea cum arata cetatea in anii ei de glorie.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger