Cu autostopul, acolo unde te cheamă drumul

0

Dorul de ducă prin lumea largă ne îmbie pe fiecare dintre noi cel puţin o dată în viaţă. Nu toţi reuşim să îi urmăm chemarea. De cele mai multe ori, ne împotmolim, previzibil, în „nu-pot”-urile comune: nu am bani, nu am timp, nu pot rămâne fără loc de muncă, am familie, am obligaţii, mai am vreme să mă gândesc la asta. Însă, pentru unii dintre noi, aceste pretexte nu fac doi bani dacă simt că locul lor este pe drum, cel puţin pentru o vreme. Ei, drumeţii de acest fel, ne arată că se poate călători şi cu bani puţini, că se poate munci pentru un trai decent şi altfel decât într-un birou, că imposibilul este doar ceva ce nu ai apucat să faci încă şi că există loc în inimă şi pentru dragoste, alături de dorinţa de a vedea lumea. Bogdan Budai face parte din această categorie a drumeţilor care ne inspiră, pentru că undeva, în mulţi dintre noi, o părticică (mai mică sau mai mare) tânjeşte, în secret, să fi avut curajul să urmeze visurile acelea nebuneşti, indiferent despre ce erau ele, în locul drumului bătătorit.

La jumătatea lui martie 2013, Bogdan a pornit la drum. Cu autostopul, ca orice drumeţ adevărat. S-a oprit în Ungaria, la Kiskassa, unde a stat o lună, ajutând proprietarii unei gospodării la diverse treburi (inclusiv la muls caprele). La Pecs, mai apoi, a ajutat proprietarul unui hostel la renovarea terasei, în schimbul cazării şi hranei. A ajuns în Croaţia, la Zagreb, unde a dat o mână de ajutor la curăţenia casei unor fete înscrise în sistemul coachsurfing, care l-au găzduit. La Lovran, a poposit timp de o lună şi a lucrat în grădina celor care i-au oferit casă şi masă. La fel în Slovenia, la Vransko, în vreme ce la Meltika s-a implicat în două proiecte europene, ajutând la reintegrarea socială a unei comunităţi de romi şi reparând biciclete. De la plecarea în călătorie (martie 2013) şi până în septembrie 2014 a cheltuit 300 de euro, iar în luna cu pricina contorul de kilometri spunea că făcuse 6.100 de kilometri, numai cu autostopul, prin Ungaria, Croaţia, Slovenia, Portugalia, Austria, Franţa, Anglia. Şapte ţări în 18 luni.

Bogdan a împlinit 25 de ani în septembrie, anul acesta. Este tot prin lume, mai exact, deocamdată, tot prin Europa. Cehia, Olanda, Italia, Belgia… oriunde îl duce inspiraţia, oriunde îl cheamă noua lui viaţă. La începutul acestui an, a revenit în România (de fapt, a venit pentru a petrece sărbătorile cu familia) şi a ajuns să facă un tur prin mai multe oraşe ale ţării, invitat fiind să vorbească, despre experienţa lui de călător, pe la diverse evenimente sau chiar în emisiuni. A fost chiar puţin „asaltat” de media, dar s-a descurcat fără probleme: a putut să vorbească despre ceea ce face, să arate că se poate călători prin lume şi cu bani puţini, că există alternative (coachsurfing, work exchage etc.) la turismul pe care ni-l flutură sub ochi agenţiile de specialitate. Oricum, aventurile sale rămân scrise pe site-ul său, cu bune sau mai puţin bune, cu impresii şi sugestii pentru cei care ar vrea să îi calce pe urme, descoperind Europa ca drumeţi cu autostopul.

11137124_952060131505886_6349900441891471505_n

Când ne-am cunoscut (pe Facebook), Bogdan pleca spre Olanda. Între două drumuri, a răspuns întrebărilor mele; de atunci, paşii l-au purtat, deja, prin alte locuri şi tânărul nu dă semne că ar vrea să se oprească. Originar din Hunedoara, Bogdan a terminat Facultatea de Psihologie la Timişoara (unde a cochetat şi cu teatrul, la fel ca în Hunedoara, de altfel) şi a lucrat, o vreme, pentru compania Alcatel-Lucent. Într-o bună zi, a renunţat la slujba din multinaţională şi a plecat la drum. Părinţii lui au fost cam îngrijoraţi de decizie, prietenii, încântaţi. A ajuns să urce pe cea mai înaltă clădire nelocuită din Europa. Din bagajul lui nu lipsesc, indiferent de situaţie, laptopul, aparatul foto şi trepiedul – şi mai ales sacul de dormit. Îşi măsoară paşii cu un pedometru, nu mai ştie ce este acela „stres” şi până acum nu a simţit niciodată ca drumul ales să fi devenit prea greu, într-atât încât să îl facă să se întoarcă.

„Am studiat şi lucrat, apoi mi-am luat bagajul şi am plecat. Doar Europa pentru moment, din cauza vizelor şi a costului lor. Pe lângă ţările deja enumerate, am ajuns şi în Danemarca, timp de o lună. Câte una – două – trei zile am mai fost şi prin Spania, Germania, Serbia. Urmează Belgia, Italia, iarăşi Croaţia, România, apoi Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Kosovo, Albania şi Grecia”, spunea Bogdan la momentul discuţiei noastre. De ce aceste ţări şi nu altele? „Pentru că aşa au decis fanii paginii mele de Facebook (worldwidehitchhiker). Aceste ţări fac parte din itinerariul stabilit de ei pentru proiectul meu „Travelling Stones”, prin care îmi propun să realizez o campanie de conştientizare în privinţa oamenilor străzii, dependenţilor de droguri şi a orfanilor. În ţările în care am fost şi voi merge voi încerca să vorbesc cu organizaţii care ajută aceste grupuri de oameni, precum şi cu oamenii din aceste grupuri, pentru a afla mai multe despre problemele cu care se confruntă, ce soluţii le sunt oferite de statul din care fac parte şi mai ales de ce au ei nevoie”, explică Bogdan.

Te-ai gândit şi la alte ţări din lume unde ai vrea să ajungi, pe alte continente?

Nu m-am gândit la anumite ţări. Dacă e să o luăm aşa, atunci aş vrea să ajung în toate ţările şi pe toate continentele pe parcursul vieţii mele, dacă pot. Nu am astfel de ţeluri. Nu călătoresc „sportiv” sau „competitiv”, cum îmi place să spun. Eu călătoresc pentru a mă bucura de locurile în care ajung, de oamenii şi cultura lor. Nu caut să „adun”ţări sau kilometri, chiar dacă asta e ceea ce atrage atenţia majorităţii oamenilor.

Care au fost muncile pe care le-ai făcut voluntar (pentru cazare şi masă) cu care te-ai adaptat cel mai rapid şi care au fost cele faţă de care adaptarea a fost mai dificilă sau pe care ţi-ar veni greu să le mai faci?

Oh… trebuie să mă gândesc :). Aplic un mecanism simplu, am acelaşi principiu de când am început călătoria şi-l voi păstra toată viaţa: fac lucruri de care să mă bucur şi din care să învăţ ceva. Mi-am dat demisia de la un job destul de bun, pot spune, pentru că eram nefericit – nu vreau să fac acelaşi lucru în timp ce fac voluntariat. La început credeam că, probabil, muncile fizice (săpat, cărat obiecte sau tăiat lemne) îmi vor fi dificile, dar nu a fost deloc aşa. Dimpotrivă, îmi plac destul de mult pentru că fac efort fizic şi îmi tonific corpul. Poate au fost momente când muncile repetitive m-au deranjat un pic, dar acum am învăţat să le privesc altfel, ca o meditaţie, şi mă bucur de ele.

Dacă ceva nu-mi place deloc şi nu văd sarcina nici măcar ca o testare a limitelor mele sau ceva de genul, refuz politicos (dar nu a fost cazul până acum). Munci faţă de care m-am adaptat rapid… hmm… e prea mult spus toate? :) Chiar dacă poate părea greu de crezut, chiar mi-au plăcut toate activităţile pe care le-am făcut. „Secretul” constă în faptul că îmi aleg eu sarcinile – sau gazdele care au nevoie de o mână de ajutor la munci care-mi stârnesc curiozitatea şi interesul. Caut activ să învăţ, să acumulez experienţă şi idei prin tot ceea ce fac.

Mai sunt români, tineri, aşa ca tine, plecaţi prin lume – spre exemplu, Timotei Rad, şi el autostopist sau Maria Bălănean şi prietenul ei, care au pornit cu bicicletele, au renunţat la ele şi au făcut autostopul, apoi iar au ajuns la biciclete; nu sunt singurele exemple, iar dacă ne uităm la ce se întâmplă în lume, avem tot mai mulţi curajoşi care pleacă în astfel de aventuri (unii cu autostopul, alţii cu dubiţa, alţii cu bicicleta) sau familii întregi care vând tot ce au, îşi cumpără o rulotă şi devin drumeţi. Ce spune asta despre noi, despre societate, ce semnificaţie are (dacă consideri că are) acest mic fenomen?

Răspunsul călătorului şi cel al absolventului de Psihologie se vor întrepătrunde, dar voi încerca să răspund din ambele perspective cât mai obiectiv posibil :) Cunosc mulţi alţi călători care fac aproximativ acelaşi lucru ca şi mine. Cred că sunt mult MULT mai mulţi care fac asta, dar încă n-am ajuns să fim în contact. Ceea ce cred eu că spune acest fenomen despre noi, ca indivizi, e că ajungem la acel moment în viaţă când vrem să vedem cu adevărat de ce suntem capabili, şi mai ales să cunoaştem. Setea de cunoaştere şi de a descoperi noul devine insuportabilă şi dăm curs unor călătorii de genul acesta.

Pentru mine fenomenul semnifică faptul că generaţia mea (şi cele care fac asta) face (fac) un salt evolutiv, pentru că astfel de experienţe te transformă profund. Desigur, fiecare are motivaţia sa pentru a face aşa ceva, iar schimbările sunt în funcţie de mulţi factori, dar cred cu tărie că nimeni nu se întoarce acelaşi. Poate unii sunt la o răscruce şi vor să se descopere, poate alţii sunt sătui de locul în care sunt sau situaţia de viaţă, iar alţii poate vor să vadă lumea şi să se distreze. Important e că fiecare îşi urmează dorinţa lăuntrică, acel vis nebun, şi îi dă curs. E un act de curaj şi probabil maturitate, în ciuda aparentei iresponsabilităţi.

Ai avut ocazia să cunoşti astfel de călători, de drumeţi aşa ca tine, din România sau de prin alte părţi? În ce context, dacă s-a întâmplat?

Primii călători, Cristina, Simona şi Josh, pe care i-am cunoscut separat, în trei luni consecutive, au fost cei care m-au inspirat să fac asta. Pe fiecare l-am cunoscut în alt context, ceea ce m-a determinat şi mai tare să iau decizia de a pleca. Pe parcursul călătoriilor mele am mai cunoscut destul de mulţi călători, majoritatea călătorind doar pentru câteva săptămâni sau luni de zile. E un pic mai dificil să mă intersectez cu alţi călători ca mine deoarece în general suntem cazaţi doar câte unul/doi în locul unde fac voluntariat. Cei pe care i-am mai întâlnit au fost în hosteluri, dar, după cum spuneam, aceia aceea călătoresc pe o perioadă mai scurtă.

Cum a fost schimbul de idei, de discuţii, dintre voi, călătorii care v-aţi cunoscut? Aţi avut experienţe similare sau diferite?

Am cunoscut destui călători, atât în viaţa reală, cât şi în spaţiul virtual. Discuţiile şi schimburile de idei variază în funcţie de felul fiecăruia de a călători, de durata interacţiunii şi de motivaţia din spatele călătoriei. Pot spune că, în general, găsesc o idee comună pentru toată lumea: cât de inter-conectaţi suntem, cum a ajuta este cel mai important aspect şi despre cât de mult ne-a schimbat călătoria pe fiecare. Desigur, avem şi schimburi de informaţii referitoare la cum să ajungi mai repede/uşor dintr-un loc în altul, despre diverse site-uri, aplicaţii sau locuri de vizitat. Informaţii utile. Dar şi poveşti şi aventuri avute prin cine ştie ce locuri.

Legat de experienţele avute, descopăr cât de subiectivă este interacţiunea dintre noi. De exemplu, în Olanda, când am ajuns mai erau doi voluntari, o fată din Cehia şi un băiat din Spania. În primele zile am ieşit toţi trei la un ceai şi am povestit despre gazda noastră. Eram curios ce părere au ei despre el. Amândoi mi-au spus că probabil nu voi primi zile libere (chiar dacă regula generală e să primeşti câte două în fiecare săptămână). Din felul în care vorbeau despre el, păreau că nu sunt prea încântaţi. La numai o săptămână de la discuţia cu pricina, eram cât se poate de încântat de gazda mea. Era foarte de treabă, înţelegător, iar când i-am spus de zilele libere mi-a zis că evident că pot să le am, doar să le cer. Atunci mi-am dat seama că cheia este să ceri, să îţi exprimi nevoile, dorinţele şi sentimentele. Să fii responsabil de viaţa şi bunăstarea ta. Eu văd lucrurile destul de simplu :)

Tu ai scris destul de multe lucruri pe site-ul tău, chiar cu accente motivaţionale, pentru că scopul tău declarat a fost să arăţi că se poate călători cu bani puţini şi să atragi atenţia oamenilor asupra mijloacelor alternative de călătorie. Dar, totuşi, dincolo de ceea ce ai scris deja, cum crezi că te-a schimbat sau că te-a ajutat să evoluezi, ca persoană, această aventură a ta, începută cu renunţarea la un job călduţ şi aruncarea în necunoscut? Şi care au fost cele mai interesante lucruri pe care le-ai descoperit, până acum, în locurile pe unde ai fost?

Într-adevăr, scopul declarat al călătoriei şi al site-ului este de a arăta lumii că se poate călători fără sau cu foarte puţini bani, dar contează cum îţi defineşti pentru tine termenul de „a călători”. Între timp, articolele mele au prins accente motivaţionale exact datorită schimbărilor petrecute în viaţa şi firea mea. Schimbările din viaţa mea, ca persoană, de când am început să călătoresc sunt foarte numeroase. Îmi este greu să le pun pe toate pe foaie deoarece deja le-am integrat în sinea mea şi le văd ca parte din mine. De multe ori reuşesc să fac o introspecţie şi o „călătorie în timp” când povestesc cu lumea, mai ales cu oameni care mă ştiu de mult timp(dar nu neapărat).

Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este acela de a fi 100% eu. De a nu-mi fi frică să-mi spun opinia, gândurile şi nevoile. Am învăţat să fiu autentic şi să nu mă conformez de teama de a nu fi acceptat de grup, probabil de asta acum scriu şi articole motivaţionale. De asemenea, am învăţat să cer, sincer şi fără ocolişuri, să îmi comunic nevoile şi să le aduc la cunoştinţa celor implicaţi. Am învăţat că bunăstarea mea ţine doar de mine şi de felul în care interpretez lucrurile. Călătoria aceasta m-a făcut că cred în mine, forţele şi dorinţele mele. Ştiu acum că pot să-mi realizez orice plan(pentru că o dorinţă, dacă vrei să se materializeze, trebuie să o transformi într-un plan) dacă vreau cu adevărat. Ştiu că succesul ţine de mine, şi de multă muncă şi răbdare. Şi ar mai fi foarte multe de spus pe tema asta :)

Pentru mine orice informaţie pe care o aflu despre locurile în care merg este interesantă şi valoroasă. Asta datorită faptului că nu mă documentez în legătură cu locurile în care voi ajunge. Caut doar rutele pe hartă cum să ajung acolo, apoi descopăr locul de unul singur şi cu ajutorul localnicilor. Îmi place felul acesta de a interacţiona cu locurile, oamenii şi cultura în care mă aflu. De asemenea, faptul că odată cu această călătorie a fost prima oară când am ieşit din ţară, totul este nou şi incitant pentru mine.

Cum a fost turul în România în care ai vorbit despre călătoria ta, cum a fost receptat de public, de cei cu care te-ai întâlnit şi cărora le-ai vorbit?

Uau! Toată nebunia cu turul meu în România m-a luat prin surprindere. Totul a pornit de la o semi-glumă. Şi anume: prima oară am avut evenimentul în Timişoara în librăria şi ceainăria Cărtureşti. Cei de acolo mi-au făcut şi afişul pentru eveniment şi l-am pus ca poză de profil pe Facebook. Prietenii mei din alte oraşe mi-au spus să nu fiu egoist şi să merg şi în oraşele lor. Ei, eu le-am spus mai în glumă, mai în serios, că, dacă mă ajută să găsesc un spaţiu pentru eveniment şi un loc unde să dorm, voi merge. Într-o săptămâmnă, cred, tot turul de două săptămâni a fost pus la punct. Am fost luat de val şi m-am dus cu el.

Sincer, nu mă aşteptam la o astfel de deschidere şi am fost mai mult decât plăcut surprins. Publicul de la evenimente a fost foarte receptiv şi curios. În unele oraşe am stat două-trei ore după terminarea evenimentului cu anumiţi oameni. În Braşov am primit cadou o caricatură a mea şi o căciulă croşetată. Pentru mine toată această nebunie, cum o numesc eu, a fost parcă din altă lume. Am primit mesaje, după evenimente, de mulţumire şi de laudă. Oameni care mi-au spus că mă admiră sau care îmi mulţumeau. A fost incredibil!

Crezi că exemple precum al tău sau al altor călători „alternativi” pot schimba percepţia majorităţii despre conceptul de a călători? Că poate vor fi tot mai mulţi tineri cu rucsac în spate care vor porni să vadă lumea în acest mod (mă refer în principal la tineri din România)?

Da, cu siguranţă. Dacă nu va schimba percepţia acelor oameni care sunt deja „setaţi” să călătorească într-un anumit fel (şi cărora ceea ce fac eu, şi mulţi altii, li se pare o prostie), îi va încuraja pe acei oameni care simt această chemare, dar nu sunt convinşi că se poate. Cred şi sper să vedem mai mulţi oameni călătorind cu rucsacul în spate, dacă asta îşi doresc ei să facă. Dar cum o prietenă virtuală de-a mea, călătoare şi ea, a spus pe Facebook: „Nu vreau să inspir oamenii să-şi lase joburile şi să călătorească prin lume, vreau să inspir oamenii să-şi urmeze visele, să se iubească pe ei, să iubească viaţa, să râdă, să exploreze şi să fie conştienţi de lumea din jurul lor şi să fie înţelegători cu cei din jurul lor… pentru că e atâta suferinţă în lume, dar aşa de multă fericire pentru care ar trebui să fim recunoscători”. Sunt în totalitate de acord cu ceea ce a spus ea şi asta vreau şi eu să fac.

Cum merge viaţa ta sentimentală (Facebook spune că „eşti într-o relaţie”), în condiţiile în care tu eşti călător?

Facebook spune bine :) Iar relaţia merge foarte bine. Cred că principiile de la care am pornit au pus nişte baze solide relaţiei. Nu e prea uşor, momentan, fiind relaţie la distanţă, dar găsim variante cum să micşorăm aceste distanţe (graţie Facebook-ului, Skype-ului şi tuturor invenţiilor din ultimele decenii). Călătorim fiecare, călătorim şi împreună când contextul ne permite, încercăm să ne întâlnim prin lume dacă putem. Găsim soluţii. Important e ca fiecare să fie fericit şi să nu fie constrâns de  nimeni şi de nimic.

Într-adevăr, când am pornit la drum, în martie 2013, eram singur, fără niciun fel de obligaţii sau constrângeri. În prezent situaţia e aceeaşi, nu am niciun fel de constrângeri şi din punctul ăsta de vedere mi-a fost la fel de simplu să plec. În schimb, am o iubită care mă sprijină şi încurajează. Pot spune că asta s-a schimbatşi asta mi-a făcut plecarea mai grea, dar nu a intrat în calcul opţiunea de a nu mai pleca. Avem în plan să călătorim împreună o perioadă, deci pot spune că nu s-a schimbat ceva, dar şi să ne „liniştim” în felul nostru, la un moment dat. Suntem flexibili şi facem ceea ce simţim şi ce ne face fericiţi, aşa că totul merge bine.

Tu călătoreşti după cum îţi spune inima, asta e sigur. Totuşi, ce te-ar putea face să te opreşti şi să revii la o viaţă mai „statică”, să spunem? Sau vei încerca, mai degrabă, să îţi organizezi viaţa în funcţie de dorinţa de a călători, în aşa fel încât călătoria să rămână componenta principală?

Atâta timp cât asta mă face fericit, nu am niciun motiv pentru a mă opri. Atunci când altceva mă va face mai fericit decât călătoritul, voi face acel lucru. Vreau să fac lucrurile care mă satisfac. Dacă la un moment dat simt că voi fi fericit chiar dacă nu voi mai călători, aşa voi decide. Nu mi-am propus să fiu nomad pentru tot restul vieţii. Din contră, chiar îmi doresc familie, copii, casă şi grădină, un ONG (cel mai probabil). Am destule planuri şi pentru o viaţă „statică”, pe care, cel mai probabil, mi-o voi presăra cu tot felul de călătorii şi aventuri pliate pe acel stil de viaţă. Cu siguranţă îmi voi face viaţa şi stilul de a trăi în aşa fel încât să fiu satisfăcut şi din punctul de vedere al călătoriilor.

Probabil multă lume invidiază călătorii de genul tău pentru că sunteţi liberi. Fără obligaţii, fără constrângeri, fără „rotiţe de hamster” în care să vă simţiţi prizonieri, fără familie, fără copii, fără datorii, fără rate la bancă… Cum este să trăieşti constant cu sentimentul acesta, al libertăţii aş zice aproape absolute, în contextul societăţii moderne?

Cum poate să fie? Fain! :) Am ales să trăiesc astfel şi îmi asum acest stil de viaţă cu toate responsabilităţile şi repercusiunile sale. Nu consider că a avea o familie, copii etc. te pune în „rotiţe de hamster”, ci stilul de viaţă. Alegerile pe care le facem ne pun în aceste situaţii. Vorba aceea, „suntem suma deciziilor noastre”. Cred că odată ce o persoană conştientizează, pe bune, lucrul acesta, devine creator al vieţii sale şi este „în control”. Pun între ghilimele pentru că eu cred că de fapt nu putem controla nimic în viaţă, înafară de atitudinea noastră faţă de ea.

Superstiţii, temeri, amulete norocoase? :) Şi care consideri că este, acum, după doi ani de călătorii, cuvântul sau sintagma care te caracterizează, în acest moment al vieţii tale?

Nu eram prea superstiţios nici înainte de călătorie, dar acum nu mai am nicio legătură cu acest subiect (ca o sincronicitate, cea mai bună zi pe care am avut-o în materie de călătorit a fost o zi de 13, hahaha!). Sintagma care mă caracterizează cred că este: „Sunt”.

Poveştile de pe drumul lui Bogdan le puteţi găsi aici şi aici.

Foto: World Wide Hitchhiker


Leave A Reply