Copiii străzii merg la școală

0

Cinci copii locuiesc într-o baracă stil vagon, cu două camere, deasupra Lacului Văcărești din Capitală, lângă magazinul Cora din Piața Sudului, împreună cu părinții și cu una dintre bunicile lor. Cu ajutorul Samusocial, un ONG pus în slujba persoanelor fără adăpost din București, patru dintre ei merg la școală. Fata cea mare, R., în vârstă de 14 ani, și-ar dori să facă facultatea și să devină medic de familie, sora ei A., de 11 ani, vrea să fie pacientă. Fratele lor, I., de 9 ani, visează să se facă bodyguard și să-i prindă pe hoții care fură din Cora. Mai au un frate, M., care de anul acesta a intrat în clasa I. Până să ajungă mari și să-și facă rostul în viață, toți își doresc o casă a lor, curent electric și stilouri sau măcar un pix care șterge.

 

de Ionuț Dulămiță

 

Familia lor trăiește de 14 ani pe câmpurile din București. Mama și tatăl locuiau înainte în apartamentul bunicilor, însă un unchi care l-a moștenit i-a lăsat pe drumuri. Au stat aproape 12 ani în zona Metalurgiei din Sectorul 4, într-o baracă de șantier, apoi, în urmă cu doi ani și jumătate, s-au mutat în zona lacului Văcărești. „Sunt mai multe barăci acolo”, spune E., mama copiilor. Pe-a lor și-au improvizat-o din scândură. E. a lucrat acum mai mulți ani în scări de bloc, ca femeie de serviciu, și la o brutărie, după care, spune ea, nu și-a mai găsit loc de muncă. Acum colectează cu un cărucior „deșeuri refolosibile”: PET-uri, doze de aluminiu, conserve de tablă, fier, corniere de balcon. „Cel mai mult PET-uri, că nu se mai găsește altceva. La alocație nu avem decât 2 milioane (200 de lei) la toți copiii.” Tatăl nu lucrează din cauza unor probleme medicale și are grijă de mezinul familiei, în vârstă de doi ani, care s-a născut cu o malformație la rinichi și care are nevoie de operație. Ceilalți copii, spune E., n-au avut niciodată probleme de sănătate, deși mănâncă la limita malnutriției.

În baraca din scândură, cei patru școlari împart aceeași cameră cu mama tatălui lor. Patul lor sunt patru lăzi acoperite cu un placaj și o pilotă pe post de saltea. Mezinul doarme cu părinții în cealaltă cameră, pe o saltea adevărată. „Pe ăla micu’ îl ocrotim mai mult”, spune R., „că e frig și să nu răcească.” Elevii nu au birou, nici masă, își fac lecțiile pe un dulăpior întors cu fundul în sus. Scriu toți pe rând, să nu se încurce. „Când scriem, noi spunem cu voce tare ca să nu uităm.” R. a învățat înainte la fără frecvență, în cadrul programului „A doua șansă”, destinat în primul rând adulților fără școală. Erau doar ea și încă două puștoaice, spune mama ei, într-o grupă cu oameni de 30, 40 de ani care veneau să termine patru clase pentru permisul de conducere sau pentru a obține un serviciu. Acum, la 14 ani, R. a intrat în clasa a V-a, într-o școală din cartier, unde învață și frații ei. A. a intrat în clasa a III-a, I., în a II-a. Lui R. îi plac cel mai mult engleza, româna, matematica și muzica. Lui I., sportul, româna, matematica și educația muzicală și educația plastică și abilitățile practice. Lui A., educația civică, educația plastică, româna și matematica. Și religia. Nu știu să spună de ce.

„Pentru mine a fost mai greu prima dată acuma, în a V-a”, spune R. „N-am înțeles nimica, doamna scria repede și eu eram învățată să scriu mai ușor. În clasă cu mine sunt numai repetenți.” La geam, pe partea stângă, sunt copiii răi, care înjură și vorbesc urât. Pe partea cealaltă sunt elevii cuminți, printre care și R. „La Ienăchiță Văcărescu, unde i-am băgat eu”, intervine mama, „majoritatea sunt romi. Pun manele în timpul orelor, înjură.” R. o completează: „Dansează pe bancă. Țipă și nu prea înțeleg nimic la ore.” Fata cea mare a familiei spune că nu are prieteni în clasă, stă cuminte în bancă și în pauze se întâlnește cu frații ei. „Eu nu stau să mă uit la copii, nu vreau să mă bag cu ei în seamă. Dacă mă bag cu ei în seamă, ei vorbesc urât și nu-mi place să vorbesc și eu ca ei. Domnu’ director mi-a spus să-mi iau calculator sau laptop și i-am spus că nu am bani. A zis să fac cum fac și să-mi iau. A zis să-mi fac temele pe el sau nu știu cum, că i-am zis că nu mă descurc.” Mama: „Într-adevăr, ea e mai grea de cap. Știți cât de deșteaptă e ea?” Arată spre A.

Nici A. nu are prieteni în clasă. În pauze, preferă să citească poezii dintr-o carte pe care le-a dat-o învățătoarea decât să socializeze cu colegii, care îi cunosc situația socială. „Vorbesc și ei urât când ies afară. Că mă îmbrac urât, că…”. „O desconsideră”, spune R. Lui A. îi dau lacrimile. „Li se părea mult mai ciudat îmbrăcată decât ei, că ei au haine de modă, Nike-uri, fițe, eu nu prea am pentru copii”, spune mama. „Așa, pentru noi, oameni mari, am mai căpătat de firmă, dar pentru ei nu, și i-am îmbrăcat mai simplu. Cămașa mototolită… era curată, dar o vede mototolită. Le-am tot scuturat, le-am tot tras pe sârmă, degeaba.”

Lui I. pare să-i fie cel mai bine la școală dintre toții frații. Are opt prieteni în clasă, cu care se joacă în pauze și în afara orelor. Fotbal, v-ați ascunselea sau Ursul doarme. „Ursul doarme: e un copil pe mijloc și se învârt mulți copii în jurul lui, [ținându-se de mână], și se zice ursul doarme și visează că papucii lui dansează, ce să-i dăm noi de mâncare, lapte dulce sau cafea, să-l aleagă cine vrea. Și el, [copilul din mijloc], pune mâna pe cine nimerește, [cu ochii închiși], și apoi celălalt trebuie să stea jos”, explică băiatul. Învățătoarea s-a oferit să-l ajute la lecții în clasă, după ore. „De aia nu are acasă să facă teme”, spune mama lui. „El e cel mai iubit din toată clasa, nu știu de ce. Doamna învățătoare mi-a zis și pentru că este amărât și își dă silința să învețe. Am auzit că anul trecut a luat premiul I. La serbare n-am avut timp să ajung. I-au dat cărți noi anul ăsta, că a luat premiu, și unul dintre părinți a început să lăcrimeze din cauza lui, că a zis că știe în ce situație suntem și nu i-a venit să creadă. El a fost singurul din clasă care a luat premiu. Acum nu cred că m-a mințit doamna învățătoare, că de față cu domn director mi-a spus.”

E. spune că, inițial, i-a fost frică să-și dea copiii la școală, să nu-i ia protecția socială. A mai pierdut o fetiță imediat după naștere, pe care i-a luat-o statul din cauza condițiilor în care locuiește. Au convins-o însă cei de la Samusocial, care o mai ajută din când în când cu rechizite, scutece sau îmbrăcăminte. ONG-ul are și un program prin care ajută copiii fără adăpost să meargă la școală. Îi identifică, le oferă asistență socială și medicală, îi ajută pe minorii care nu au fost înregistrați să-și obțină certificatele de naștere sau să-și rezolve situația locativă. Le oferă și uniforme și rechizite. „La cerșit nu-i trimit, cum fac alte persoane”, spune E., „eu produc, eu umblu după toate, și taică-su uneori mai merge, dar mai mult eu. Nu sunt maltratați, nu sunt jegoși, cu toate că am condițiile pe care le am. Îi spăl, niciodată nu mi s-a reproșat la școală că au ceva în cap, păduchi sau altceva.”

Familia nu mai are însă curent electric. Au avut cândva un generator mic, care alimenta becuri, un televizor, un radiocasetofon și un DVD player, dar s-a stricat. „Acum am stat să-și facă lecțiile, că e lumină afară”, spune E. în sediul Samusocial, unde au însoțit-o trei dintre copii. „Ziua, când vin de la școală, primul lucru ăsta facem, lecțiile, să fie făcute pentru a doua zi.” Când dispare lumina naturală, copiii continuă să învețe și la lumânare. „În patru-cinci ore colind, fac rost de bani, vin acasă și am timp și de ei. Astăzi n-am fost, că așteptam să vin la dumneavoastră și mă gândeam cum să mă încadrez să-și facă ei lecțiile, că știam că mă apucă noaptea la întoarcere și nu apuc să văd cu ei. La lumânare mă chiorăsc, stau prost cu vederea. Vă spun sincer că [azi]nici n-am mâncare acasă.” Familia are o baterie de mașină pe care o încarcă la fratele lui E., care stă vizavi de ei, într-o altă baracă, și care are un generator mare. Soțul lui E. a descoperit însă o chestie. Cumpără lanterne de unică folosință, care au două leduri și costă 2 lei bucata, și baterii 777. Sparge lanternele, scoate ledurile din ea, le așază în carcasele de baterii ale jucăriilor de pluș pe care le mai găsește soția lui, le cuplează la bateriile 777 și le agață de perete. „Face patru-cinci becuri în tavan și dă o lumină mare și dormin cu ea până dimineața. Așa s-au obișnuit copiii. Dă o lumină aproape ca la fratele meu, cu generator. Dar ne mănâncă de bani.”

Familia a avut odată ocazia să locuiască într-o garsonieră, la Apărătorii Patriei, într-un „ghetou” cum îi spune E., unde urma să-i cazeze administratorul unei biserici care îi mai ajuta cu alimente și scutece pentru copii. Șansa a dispărut după ce bărbatul a venit într-o zi, neanunțat, la barăcile din Metalurgiei, cu o mașină de ajutoare. Un câine de pe câmp i-a rupt mușchiul de la un picior și n-a mai dat niciun semn de-atunci. Acum, deasupra Lacului Văcărești, E. gătește afară, la foc cu lemne. „Punem un grătar de aragaz pe cărămidă și acolo facem.” Are un aragaz mic, cu patru ochiuri, pe care l-a primit prin Samusocial, și o butelie cumpărată de o bătrână căreia i-a făcut menaj, dar o costă 50-60 de lei să încarce butelia, așa că n-a mai făcut asta de câteva luni. Copiii fac baie într-o cădiță de plastic, cu apă încălzită afară. De mâncat, pe lângă cornul cu lapte de la școală, mănâncă de regulă cartofi prăjiți, ciorbă de legume și ouă. Carne aproape deloc. „Mai sunt niște tacâmuri la 4 lei”, spune mama lor, „mai mult oase goale, dar dau gust la ciorbă. Și chiar prăjite, cu usturoi. Dar în general mai mult cartofi, că ăia sunt mai ieftini, și ouă, dar alea am zis să le răresc pentru că ficatul nu stă prea bine dacă într-una o ținem cu ouă.”

„Și azi și ieri nu ne-am adus [mâncare] de-acasă, că nu am avut ce să ne aducem”, spune R. „Și copiii ziceau da’ tu n-ai ce să mănânci? Și eu am zis nu. Au vrut să-mi dea, dar eu n-am luat, că mi-a fost rușine. Ceilalți din spate sau din față, când vede că dă la altcineva, râde așa aiurea și mă simt prost să râdă de mine, că mă vede că nu am și iau de la ei.” Pe lângă curent și mâncare, copiilor le mai lipsesc caiete, carioci, creioane și mai ales stilouri. Toți scriu cu pixuri acum, mai puțin M., fratele lor din clasa I, care scrie cu creionul. „Am un pix de anul trecut”, spune R. „E mai bine cu stiloul, că putem șterge cu corectorul”, spune sora ei A. „Sau cu pix din ăla care șterge”, o completează R. Fata cea mare are nevoie și de un pahar de sticlă pentru acuarele, pentru că învățătoarei nu-i plac cele din plastic.

Când se vor face mari, ea și frații ei își vor găsi un loc de muncă, își vor face o familie și își vor lua o casă, speră R. Ea vrea să ajungă medic de familie, pentru că nu i-ar plăcea să taie oameni. Fratele ei I. vrea să ajungă bodyguard, „să-i prind pe ăia când fură de-acolo, [din Cora].” Îl are ca model pe unul din agenții de pază ai magazinului, cu care mai stă de vorbă și care i-a spus să se facă bodyguard când crește mare. A. ar vrea să fie pacientă. Sau învățătoare de română și de matematică și de engleză. Sau polițistă, să-și apere frații.

Dacă doriți să-i ajutați pe acești copii, fie cu donații în haine, rechizite și hrană, fie cu donații în bani, necesare pentru plata intervenției chirurgicale la care trebuie să fie supus cât de curând cel mai mic copil al acestei familii, ne puteți contacta la adresa [email protected] sau puteți face donații în contul pus la dispoziție de asociația Samusocial, specificând că vreți să contribuiți pentru cazul prezentat mai sus. Vă mulțumim! 

 

Puteți citi și:

Inter Milano ne scoate copiii din canale

Un fost om al străzii: “Diverta ne-a mai îndulcit viața. De asta am simțit mai ușor viața de stradă”

Iubire și agonie în stradă

Mizerabilii


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger