“Copiii educaţi acasă sunt obişnuiţi de mici să ia decizii, să fie responsabili, să meargă pe drumul ales de ei”

V-am propus, în ultimele săptămâni, ca joia să fie dedicată unui serii despre educaţia acasă şi v-am făcut deja cunoştinţă cu două mame care au ales acest tip de educaţie: Andreea Ursu, care are un blog despre educaţia altfel şi al cărei băieţel de 2 ani va fi educat acasă şi Sorina Oprean, ai cărei copii, de 19 şi 17 ani, au fost educaţi numai acasă. Astăzi o cunoaştem pe Irène Oproescu (34 de ani), mama Juliei (10 ani) şi a lui Bogdan (12 ani), care face homeschooling cu cei doi copii ai săi de anul trecut, din luna martie.

 

 

de Camelia Jula

 

Înainte de a fi educaţi acasă, copiii ei au fost integraţi în sisteme de educaţie, dar în Cipru şi în Irlanda, pentru anumite perioade de timp. Pusă în faţa opţiunii româneşti, un sistem despre ale cărui defecte şi probleme se discută repetitiv, obsesiv, aproape, dar tot fără schimbări concrete, Irène a preferat educaţia acasă, chiar dacă nu aceasta ar fi fost alegerea întregii sale familii. Copiii ei fac şi studiu acasă (matematică, limbi străine), dar îşi petrec cea mai mare parte a timpului cu activităţi diverse, care îmbină dansul, sportul, cunoaşterea naturii, a istoriei, a legilor fizicii şi a multor altor domenii, însă într-un mod extrem de plăcut şi relaxat.

Familia Irènei a trecut prin mai multe schimbări de reşedinţă: au locuit o vreme în Elveţia, apoi în România, apoi în Cipru, în Irlanda şi, acum, au revenit în România. În Cipru, Julia şi Bogdan au mers la şcoală, la fel şi în Irlanda; „în Irlanda era o şcoală puţin atipică, nu era catolică, ci era o şcoală care se baza foarte mult pe comunicarea cu părinţii şi nu avea o programă încărcată, oferea multă libertate de alegere. De altfel, nici în în Cipru, unde am stat trei ani şi copiii au fost în şcoală publică, nu am întâlnit o programă atât de încărcată şi de toxică precum cea din şcolile româneşti”, spune Irène. Odată reveniţi în România, cei doi părinţi au analizat opţiunile şi s-au gândit, iniţial, să înscrie copiii la o şcoală privată. „Găsisem o şcoală cu o taxă de 2.800 de euro pe an, dar, înmulţit cu doi, ieşea o sumă destul de mare. Însă am citit şi păreri ale unor părinţi care aveau copiii acolo şi am decis să nu alegem varianta aceasta pentru copiii noştri. Atunci, o prietenă irlandeză, profesoară, m-a întrebat de ce nu fac homeschooling cu ei. Pentru mine noţiunea aceasta era total nouă, nu ştiam ce presupune şi a trebuit să mă documentez, să văd cât de legal este aici, ce pot face eu, să aflu tot felul de detalii, fiecare important în felul său – până la un punct, cel puţin, pentru că, atunci când vine vorba de educaţia practică, te relaxezi mult mai mult şi realizezi că nu totul trebuie să fie planificat. Multe detalii se reglează din mers”, explică Irène.

Iniţial, soţul ei a fost de acord cu ideea, dar ulterior a revenit asupra deciziei, „pentru că au fost multe discuţii, multă lume i-a făcut capul-mare, cum se spune, în legătură cu această opţiune. Discuţiile au apărut şi apar pentru că homeschoolingul este prea puţin cunoscut la noi şi mulţi oameni au impresia că, dacă nu îţi pui copiii în sistem, vor fi complet rataţi şi ce-vor-face-ei-fără-o-amărâtă-de-diplomă, de parcă toţi cei care au diplome au garanţia succesului în viaţă! Şi, uite aşa, soţul meu nu a mai fost de acord. El încă speră că eu îi voi pune în sistem, dar treaba asta nu se va întâmpla decât atunci când vor merge ei la facultate, în afara ţării (deoarece, fiind şi cetăţeni canadieni, au mai multe opţiuni privind studiile superioare), dacă asta îşi doresc. Însă, deşi nu am acordul, am suportul lui financiar, ba chiar mai mult decât atât: el se ocupă să îi înveţe matematica pe copii”. Deocamdată, copiii lor nu sunt înscrişi la o şcoală-umbrelă, dar cel mai probabil vor fi, din acest an: „Am ajuns la concluzia că trebuie să facem asta, am înţeles că West River Academy din Utah, SUA, este o variantă bună şi, probabil din iunie, vom demara procedura – dar adevărul este că nu ne grăbeşte nimeni”, zâmbeşte Irène. Ea se ocupă zilnic de copii şi îi duce la diverse activităţi, reuşind, totodată, să aibă şi activităţi profesionale separate – traduceri, proiecte, colaborări pe evenimente sau chiar activităţi de PR (la Steisha School of Irish Dance, unde toţi trei iau lecţii de dans irlandez).

 

 

Programul este extrem de flexibil: lunea (deşi nu este o regulă), se face studiul acasă, iar în rest, „suntem afară. Facem dans irlandez, am început eu cu Julia, dar de curând l-am cooptat şi pe Bogdan. El merge la box, de trei ori pe săptămână, Julia merge şi ea, o dată pe săptămână. I-am dus la un club de speologie, să înveţe să se caţere pe coardă; Bogdan a învăţat (chiar ieri – n.r.) căţăratul pe coardă şi este de-a dreptul extaziat! Avem multe activităţi cu alţi copii, pentru că suntem într-un grup de homeschooleri, iar copiii petrec mult timp unii cu alţii. Mergem la teatru, la film, la muzee, la expoziţii. Din toate aceste activităţi, copiii învaţă mult mai multe şi absorb mult mai multă informaţie decât dacă ar sta în bancă, cu o carte în faţă, cu o anumită cantitate de informaţie pe care trebuie să o bage în cap într-un interval fix de timp”. Un aspect foarte important al acestui mod de învăţare este contextualizarea: practic, activităţile în care sunt implicaţi copiii înglobează mai multe domenii, în acelaşi timp. „Spre exemplu, am fost la aerodromul din Şirna, la zbor cu balonul. Copiii au fost foarte încântaţi să vadă cum se asamblează un balon, cum se ridică, ce manevre se fac cu el, cum e cu aerul cald, cu aerul rece, cum îl învârţi, lucruri care nu se învaţă în şcoală. Fizică simplă, aplicată, învăţată într-un mod relaxant”.

Julia şi Bogdan vorbesc trei limbi: româna, greaca şi engleza. Greaca o studiază în continuare, după manuale din Cipru. În orice fel de studiu se ajută mult de materiale de pe internet şi de interacţiunea cu prieteni cu care chiar se joacă, online, jocuri ce presupun strategie şi creativitate – cum ar fi cele de construcţii. „În plus, merg de două ori pe săptămână la ore de pian. Am considerat că educaţia muzicală trebuie să existe. Şi sportul, la fel. Restul vine pe parcurs. Iar dacă prinzi drag de un anumit lucru, devii din ce în ce mai bun la lucrul respectiv şi aşa, inevitabil, ajungi la performanţă. Eu nu vreau să îi împing la concursuri, să vâneze trofee. Nu îi vor ajuta la nimic. Doar să îi las să facă lucruri care le plac şi să îşi dorească ei mai mult”, explică Irène.

Chiar dacă, o vreme, au dus dorul şcolii din Irlanda, unde aveau prieteni mulţi, Julia şi Bogdan „categoric nu vor să meargă în fiecare zi la şcoală, aici, în România. Aud şi ei poveştile „din sistem” de la ceilalţi copii cu care vin în contact, care merg la şcoală. Îi văd şi ei cât sunt de obosiţi, mai ales seara. Copiii care merg la şcoală fac şi ei alte activităţi, dar după şcoală, lucru care le ia toată energia… îi vezi obosiţi, fără chef de nimic, nu mai vor să facă nimic, vor numai să stea cu ochii pe pereţi, să viseze cum ar fi să se joace. Din partea noastră, ca adulţi, mi se pare foarte meschin să îi introducem în sistem atât de devreme şi să avem pretenţii atât de mari de la ei!”. Programa foarte încărcată predată în şcoala tradiţională generează dezinteres din partea copiilor, consideră Irène: „Nu mai au tragere de inimă să înveţe nimic, pentru că au de învăţat prea mult, plus că sunt supuşi unei presiuni foarte mari din partea profesorilor şi a părinţilor. De aceea am ţinut atât de mult să îmi ţin copiii departe de sistemul şcolar românesc, pentru că eu am trecut prin el!”.

 

„Toate examenele, examinările şi concursurile din şcoală sau asimilate şcolii nu arată cât de inteligenţi sunt copiii, nici ce aptitudini au, nici la ce este un copil foarte bun. Arată doar cât de bun este la materia băgată cu forţa pe gât. Metafora cu peştele pe care îl scoţi din acvariu este perfectă pentru a ilustra absurdul situaţiei: îl scoţi din acvariu, îl pui să urce într-un copac şi, pentru că nu poate, îi spui că e prost, că nu e bun de nimic”.

 

Copiii Irènei par să se îndrepte spre căi diferite în viaţă: lui Bogdan îi place matematica, Juliei, arta. „Prevăd că Bogdan va merge spre un domeniu informatic de creaţie. Deja îi place foarte mult să creeze jocuri. Sper să nu devină hacker, pentru că a descoperit ce poate face cu anumite programe, că poate intra în jocuri şi poate face ce vrea el”, se amuză mama copiilor. „Julia este artistă. Îi place să creeze haine, dar nu oricum: ia hăinuţe care nu mai sunt purtate, dintr-un motiv sau altul, le transformă, coase pe ele diverse chestii, adaugă ceva, un element nou, paiete, clopoţei, inimioare. Când va face o linie întreagă de genul acesta, cu hăinuţe recreate, vom face un eveniment mititel, caritabil, cu invitaţi, unde vindem colecţia respectivă, iar banii obţinuţi îi vom dona unei cauze – nu ştim încă o cauză anume, dar vom găsi atunci. Ei asta îi place foarte mult, să facă artizanat şi să facă lucrurile utilizabile din nou”, povesteşte Irène despre copiii ei. Datorită activităţilor variate pe care le fac, ei interacţionează nu doar cu copii de vârsta lor, ci cu mult mai multă lume: de la copii de 2 ani la adulţi de 70 de ani. „Activităţile nu sunt pe vârste. Spre exemplu, mergem cu bicicletele. Grupul de ciclism are oameni de vârste diferite. Mergem să ne jucăm la cineva acasă, unde vin şi alţi copii, părinţi, bunici. Eu asta numesc interacţiune în grup şi prefer să îi spun interacţiune, nu socializare”, explică Irène.

 

 

În opinia ei, generaţia viitoare de homeschooleri, copii care acum au 3 – 4 ani, va fi una „foarte bogată în copii foarte inventivi şi inteligenţi şi foarte pacifişti”. Creşte numărul de părinţi care se îndreaptă către alegerea educaţiei acasă pentru copiii lor, în ciuda unei păreri generalizate, oarecum, la nivelul „gurii lumii”, că homeschoolingul ar fi o opţiune a elitelor, a celor norocoşi să aibă o situaţie financiară de excepţie. „Părerea aceasta este o prostie. Când copilul este dus la şcoală, ai o mulţime de cheltuieli de care nu ai cum să scapi: rechizite, uniformă, dacă este cazul, haine (pentru că copilul îi vede pe ceilalţi îmbrăcaţi cu haine de fiţe şi cu iPhone 5). Plus, alte activităţi pe care nu le face la şcoală, deşi ar trebui (un sport, o limbă străină, ceva artistic, desen, pictură, muzică) – toate astea înghit bani. Pe lângă şcoală! Apoi: să zicem că un profesor vrea neapărat să dea meditaţii, iar dacă nu îl duci la el la meditaţii, trece la represalii – şi ştim cu toţii cum sunt aceste represalii din partea profesorilor: note proaste, persecuţie. Urmează pe listă excursiile cu şcoala, la care se duc toţi copiii. Nu îi poţi spune copilului că nu ai să îi dai 200 de lei să se ducă şi el, doar toţi colegii lui se duc! Plus, fondul clasei, fondul şcolii, fondul de cadouri… şi multe alte cheltuieli, cum ar fi cărticica scoasă de doamna profesoară la editura unei prietene, din care trebuie neapărat să vândă 500 de exemplare, la 15 lei bucata. Nici nu mai vorbesc de şcolile private! Pe când în homeschooling ai toată libertatea să îţi construieşti programul tău, „programa” de învăţare şi bugetul: programe şi materiale de pe internet, manuale, dacă vrei manuale, la ce activităţi să duci copilul, în funcţie de banii de care dispui; să îl duci azi în parc la un picnic cu prietenii în loc să îi plăteşti o excursie cu şcoala. Sunt atât de multe activităţi care costă mai puţin, per total, decât cele ale părinţilor cu copiii în sistem. Dar puţină lume este dispusă să vadă asta”, conchide cu tristeţe Irène.

O altă atitudine faţă de părinţii care îşi educă copiii acasă, pe care o consideră nejustificată, este a celor care văd adoptarea acestui sistem precum aderarea la o sectă. „Da, există şi părinţi care fac educaţie acasă din motive religioase. Dar există părinţi care, din motive total independente de cele religioase, aleg această variantă. Iar asta nu înseamnă că devenim o sectă sau aderăm la o sectă. Nu are nicio legătură cu religia! Ceea ce mi se pare deranjant este că noi am trecut prin sistemul de educaţie şi ştim despre ce vorbim, dar cei care ne critică pe noi nu au făcut şi nu fac educaţie acasă. Consider că este greşit să îţi dai cu părerea despre ceva ce nu cunoşti, din experienţă directă sau chiar indirectă (de la rude, spre exemplu). Dacă nu ai făcut educaţie acasă, nu ai cunoştinţe care fac asta, nu cred că poţi vorbi în cunoştinţă de cauză, darmite să mai şi critici! Or noi, cei care criticăm sistemul şi dorim altă opţiune, cunoaştem acest sistem, am trecut prin el şi ştim de ce nu îl mai dorim pentru copiii noştri”, explică Irène. În fapt, aceasta este şi „doleanţa” ei: să existe, legal, opţiunea educării acasă a copiilor, în România, într-un mod mai firesc, mai simplu. „Eu înţeleg că educaţia, cea din sistem, este importantă pentru copii care altfel nu au cum să iasă din mediul în care sunt – din mediul rural, din familii foarte sărace, copii din familii de ţigani, care vor să înveţe şi astfel pot ajunge mult mai bine decât dacă ar rămâne în mediul lor. Ceea ce mă deranjează pe mine este absenţa alegerii: de ce eu, dacă pot face educaţie acasă, nu pot să aleg asta pentru copilul meu? Sunt destui părinţi care nu vor să îşi educe copiii acasă pentru că realizează că nu au răbdare sau nu ştiu ce să facă, acasă, cu copilul respectiv. Aşa că îl vor pune în sistem şi vor spera la ce e mai bine. Iar cei care nu vor să îşi trimită copiii la şcoală n-o vor face oricum, şi dacă homeschoolingul ar fi reglementat legal în România! Dar pentru părinţii care ştiu şi pot, de ce să nu existe alegerea?”, întreabă Irène.

 

 

„Nu neg importanţa şcolii”, continuă ea, „vreau doar dreptul de a alege, dacă vreau să aleg altceva pentru copilul meu. Să îl ţin acasă, să îl educ cum vreau. Părinţii de homeschooleri au mai multe îndoieli cu care se confruntă decât părinţii celor şcolarizaţi în sistem. Practic, ai soarta copilului în mâna ta, complet: tu decizi cum vor merge lucrurile, ce se schimbă. Este o responsabilitate foarte mare pe care ţi-o asumi. Sunt întrebată, uneori, dacă am dubii cu privire la ceea ce fac. Am, da, cu privire la capacităţile mele intelectuale, de a-i duce mai departe. Dar cu privire la a-i duce la şcoală, nu am niciun dubiu. Singurul dubiu este dacă voi fi suficient de capabilă să îi duc tot drumul, mai departe”, mărturiseşte Irène. Experienţa ei în domeniul educaţiei acasă, faptul că a venit în contact şi cu alte familii care practică asta, şi cu copii educaţi acasă, alţii decât ai săi, îi susţin argumentele: „Copiii din sistemul liber, să îl numim aşa, de homeschooling sau cel de unschooling, sunt obişnuiţi de mici să ia decizii, să fie responsabili, să meargă pe drumul ales de ei şi să devină foarte buni la asta. La copiii din sistem nu vezi treaba asta foarte des, să fie independenţi, să ştie ce vrea şi cum să obţină acest lucru. Dar homeschoolerii sunt determinaţi de mici în sensul acesta. De a ajunge undeva, pe forţe proprii. Ei ştiu ce vor, pentru că ei îşi aleg drumul. Este altceva când te duci pe un drum trasat de tine, într-un domeniu ales de tine şi alta este când dai la medicină pentru că mama şi tata vor asta şi tu nu poţi alege o altă meserie, pe care ei nu o doresc, pentru că, nu-i aşa, te-au ţinut atâţia ani în şcoală, ţi-au plătit o mulţime de meditaţii pe care tu nu le-ai fi dorit, de fapt, iar acum trebuie să îi faci mândri, ca să aibă cu ce să se laude la vecini, la rude, ia uite, copilul meu e la medicină! Nu contează că el face o carieră pe care nu şi-a dorit-o! Oricum, nu poţi face performanţă într-un domeniu pe care nu îl iubeşti sau, dacă faci, pentru că ştiu cazuri care au făcut, eşti nefericit. Nu îţi găseşti drumul niciodată, mergi mereu pe un drum trasat de ceilalţi”.

Există părinţi în România care ar vrea să aleagă educaţia acasă pentru copiii lor, dar nu au curaj sau nu ştiu pentru ce variantă să opteze. „Orice ar alege, homeschooling sau unschooling, să ştie că, făcut cu drag şi răbdare, aduce mai multe beneficii decât să pui copilul într-o bancă la şcoală. Copilul vrea să afle mai multe, e mult mai relaxat. Dar fiecare familie îşi alege modul său de educaţie, nu am întâlnit două familii cu acelaşi mod, este o cale personală, educaţia asta este personalizată în funcţie de situaţia materială, de aptitudinile copiilor, de intelectul părinţilor, totul se adună. Şi în fiecare zi apar lucruri noi care îţi schimbă puţin metoda. Uneori vin copiii cu ideile lor, la care trebuie să fii deschis, pentru că pot fi mai bune decât ale tale! Părinţii de homeschooleri trebuie să se autoeduce, să iasă din haina părintelui autoritar, să fie mult mai atenţi la opinia copilului”, explică Irène. În fapt, educaţia acasă este un fel de învăţare împreună, pentru că presupune ca şi părintele să înveţe de la sau alături de copil, nu doar copilul de la el. O învăţare care contribuie din plin la a crea o legătură mult mai puternică între părinte şi copil, deoarece ajung să se cunoască mai bine unul pe celălalt, să comunice mult mai eficient şi mai relaxat. „Am observat că adolescenţii homeschooleri pot avea o tranziţie mult mai uşoară către a fi adult decât ceilalţi. Nu au motive pentru accente de teribilism, deoarece au o altă relaţie cu părinţii”, spune Irène. Copiii educaţi acasă, mai adaugă ea, indiferent de vârstă, sunt perfect normali, foarte relaxaţi, plini de viaţă şi fericiţi. „Eu asta îmi doresc pentru copiii mei: să fie dezvoltaţi emoţional şi să fie fericiţi. Să meargă cu plăcere pe drumul trasat de ei şi să îşi atingă scopurile, să ajungă la un moment în care să fie ei mândri de ei înşişi”.

 

Julia, Irène şi Bogdan Oproescu (foto: arhiva familiei Oproescu)

 

Alte surse foto: Quotespictures, Olaalaa, Meet Ville

 

Din aceeaşi serie:

„Copilul educat acasă nu stă în casă. Termenul de homeschooling s-ar traduce mai bine prin educaţie de casă: tradiţională, curată, cu ingrediente naturale”

„Educaţia nu poate fi realizată în absenţa libertăţii şi a respectului deplin pentru personalitatea fiecăruia”

Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie

Viaţa ca o simulare

Alegerea viitorului pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

Şcoala de acasă le surâde cititorilor

Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs Homeschooling

De ce îmi învăţ copiii acasă