Cîini versus pisici

26

 

Mi s-a întîmplat, într-un moment de mare singurătate, să mă îndrăgostesc de o pisică. O chema Corina şi avea ochii verzi. A fost o dragoste scurtă, de cîteva clipe, dar intensă. I-am simţit în privire, în straniile şi misticile pupile, că între noi există o legătură profundă, care transcende diferenţele de specie. Cînd, în aceeaşi zi, i-am povestit momentul unei prietene, am pus atîta pasiune în relatare, că am speriat-o. Am înţeles atunci, pentru prima oară, de unde toată fascinaţia, de mii de ani, pentru aceste creaturi. Altfel, pentru că am crescut o bună parte din copilărie la ţară, nu am o relaţie specială cu animalele de casă.

de Dan Sociu

Ele sunt acolo să prindă şoareci şi să latre cînd se apropie cineva de poartă. În rest, ţi se încurcă aiurea printre picioare, lasă în urmă mirosuri grele şi mizerie, nu vorbesc, nu rîd, n-au nici un scop în viaţă.

Din acest punct de vedere, animalele mi se par niște oameni neterminaţi. Dar am prieteni care vorbesc cu patimă despre mamiferele lor preferate şi, cu aceeaşi patimă, vorbesc împotriva celor pe care le dispreţuiesc – aceștia sunt aşa-numiţii dog-people şi cat-people. I-am invitat pe doi dintre ei să-şi pună declaraţiile de dragoste&ură în scris.

[coloana]

Pisicile, ce plictiseală

Ionuț Chiva, poet

Se întîmplă să scriu acest text supravegheat de un motan. Mi se pare vag neliniștitor, mai ales că ilustrează la superlativ exact ce am să le reproșez acestor antipatice animale – o neliniștitoare, enervantă, în fine, profund antipatică lipsă a expresiei și o stupiditate perseverentă în raporturile cu oamenii.

Dar să începem mai puțin în forță:) – trebuie să spun că am avut, acum cîteva zile, o discuție cu adversarul meu în această dezbatere, discuție în care am fost asigurat că nu am de-a face cu un dog-hater, că îi plac toate animalele etc. Nu prea se poate. E adevărat că, dacă ai în genere organ pentru animale, ai pentru toate, însă în nici un caz nediferențiat, în nici un caz egal ca intensitate și așa mai departe. Iubim, și nu în mod egal, specii, rase, indivizi. Țin partea cîinilor, însă niciodată un pudel nu va fi pe același loc în inima mea cu un malinois frumos ca un vulpoi și nici unul dintre cei doi nu îi ajunge nici pînă la gleznă lui Beausoleil, un shar-pei de la adăpost pe care îl plimb cît de des pot, un cîine de o incredibilă inteligență și complexitate emoțională. Nu, nu ne plac toate animalele.

Am avut, într-o perioadă mai neagră a vieții mele, și eu pisică. Să spun că toată lumea o băga în seamă și eu eram singurul care nu vroia să aibă de-a face cu ea pentru că era de o violență stupidă? Să completez că, evident, nu mă slăbea din perverse declarații de dragoste cu care nu aveam ce să fac? Că tot ce simțeam cînd mă fixa cu ochii ăia ca de pasăre, lipsiți de emoție, lipsiți de expresie, era o vagă milă și un fel de jenă, ca în cazul unui copil retardat care s-ar tot băga în seamă cu mine?

Motanul despre care vorbeam la începutul textului, cel care mă supraveghează din spate (de pe umăr parcă) e total imbecil. Are pornirea infectă de a sări pe oameni să-i zgîrie, indiferent că e vorba de mine sau de stăpînii lui – știu, o pisică nu are stăpîni (ba are, sunt ciudații oameni care s-au hotărît cîndva că o să-l hrănească și o să-i arunce excrementele, în pofida faptului că animalul ăsta egoist nu are, și efectiv nu are, nimic de oferit înapoi; sunt cei care au hotărît să fie responsabili pentru el).

În fine, aș umple tomuri dacă aș sta să vorbesc despre jena pe care o resimt în fața acestor animale doar așa, cînd le văd pur și simplu. Însă de departe e mai enervant tot bagajul cultural care le însoțește trecătoarea prezență sub stele. Toate antropomorfizările (să ne amintim de Lorenz, care spunea clar că antropomorfizarea animalelor este cel mai greșit lucru pe care îl putem face cu ele) – sunt oare puțini cei care le admiră pentru calități pe care și-ar fi dorit să le posede ei înșiși? Cîinele, în capul acestor sărmani, este fidel, bleg, prost, în vreme ce mîța e superioară pentru că independentă, capricioasă, de nestăpînit etc. O prostie. Există rasele nordice de cîini, a căror independență nu poate fi concurată de nici o miorlăită, există chow-ul care, în vremurile bune ale acestei rase îți arăta pe unde o să vă plimbați și decidea și cît va dura plimbarea împreună și cînd este momentul să vă despărțiți, urmînd a vă revedea acasă peste cîteva ore.

Poetaștrii lumii s-au înghesuit să le cînte ”pasul de catifea”, ”grația” – ce pisică ar putea rivaliza din acest punct de vedere cu un barzoi, un greyhound, un setter castaniu? Ce pisică va fi vreodată atît de fragilă și tandră ca, din nou, un setter irlandez?

Sunt perfect inutile. Sunt ca papagalii, peștii, pe care i-am primit întruna în copilărie ca să suplinească absența cîinelui dorit. E vorba de aceeași lipsă de contact, de același estetism gol, plictistor – să ai o pisică sau să te uiți ore întregi, ușor tîmp, la un acvariu e tot aia. E aceeași lipsă de relație reală, or în lipsa unei relații care e rostul unui pet? Pentru ce, ca să ce?

Aș vrea, dar nu pot, să redau, în opoziție, flăcările din ochii unui fox care, prin curajul din inima lui mică, e gata să întoarcă lumea cu fundul în sus, atenția încordată cu care te privește ciobănescul german, disponibilitatea acestor animale cooperante, cu adevărat nobile, gata de orice. Ca să facem și noi această greșală a antropomorfizării, cîinele e sufletul petrecerii, e dispus, always ready, pisica, cu figurile pe care le are în cap, e un enervant party-pooper.

Ca argument final și suprem aș mai menționa doar faptul că pisica pare a fi animalul fetiș al angajaților de la ”Humanitas”. Asta ar trebui să încheie orice discuție.

P.S.: convenția polemică a acestei dezbateri ludice ne-a împins, desigur, spre anumite exagerări. Au și pisicile locul lor sub soare.

[coloana]

Expresia de groază de pe mutriţele lor e atât de amuzantă

Dora Constantinovici, jurnalistă

Am să încep acest text cerându-mi scuze câinilor: mari, mici, de apartament sau de curte, tuturor, mai puţin celor roşii de pe Ştefan cel Mare – cărora acest text nu li se adresează câtuşi de puţin. Adevărul e că da, deşi iubesc toate animalele, recunosc – sunt mai degrabă o admiratoare a pisicilor decât a câinilor. Primul motiv este unul absolut egoist, un câine pretinde mult mai multă responsabilitate atunci când vine vorba de program decât o pisică iar eu sunt genul de om care nu acceptă ca cineva să-mi „facă program”. La rândul meu încerc să nu deranjez pe nimeni aşa că aici simt că mă întâlnesc mai degrabă cu pisicile. Nu au nevoie să fie scoase la plimbare la ore fixe, nu au nevoie de afecţiune non stop, se descurcă singure foarte bine şi uneori chiar trebuie să le cerşesc eu afecţiunea, ele fiind ocupate cu spălatul (o chestie pe care v-o poate confirma orice felină că dacă o faci cum trebuie îţi poate ocupa toată ziua). Nu mi-ar plăcea să ştiu că un suflet cald şi iubitor aşteaptă cu ochii pe uşă ora la care mă întorc acasă. Nu vreau să mă întorc acasă DIN ACEST MOTIV. Cel de-al doilea argument pentru care prrrefer pisicile este de natură ceva mai altruistă (să zicem), mai ales în ceea ce priveşte câinii masivi (nu neapărat de rasă) pe care mulţi dintre prietenii mei îi înghesuie în apartamente de bloc sau curţi de 2m pătraţi. Nu aş putea să văd un astfel de câine uitându-se în ochii mei mirat că îl cert pentru că a dărâmat un teanc de cărţi cu coada în timp ce se chinuia să se strecoare pe lângă bibliotecă pentru a-mi face tot mie pe plac şi a nu-mi sta în drum. Sau să-l văd cum se uită cu jale pe geam la câinele din curtea destul de mare de vis-a-vis înrebându-se de ce el nu poate să alerge le fel de liber. N-aş putea.

Să trec acum la motivele cele mai clare pentru care prefer pisicile de orice rasă, mărime şi personalitate. Sunt şi blânde şi isterice, au şi pusee de afecţiune dar îţi poartă şi pică dacă nu le dai ce vor, atunci când vor. Practic e mereu un conflict în derulare într-o casă în care există pisici. Şi e o luptă egală între nervii celor implicaţi (adică bipezi şi patrupede feline), ceea ce pe mine mă stimulează. Pisicile nu-şi cer scuze, nu lasă de la ele şi sunt răzbunătoare. Ce alt exerciţiu de relaţionare cu şeful, cu
angajaţii de la ghişee, cu vecinii sau colegii enervanţi, cu tot ce e dificil în interacţiunea dintre indivizi e mai bun decât să îi intri în voie unei pisici vanitoase şi resentimentară pentru că i te-ai împotrivit? Nu există. Ce altă terapie de relaxare e mai bună decât o pisică întinsă în braţe, torcând fericită şi calmă? Niciuna. Care banc te poate face să râzi atât de isteric cum o faci când pisica ta se descoperă pentru prima dată în oglindă şi se scuipă cu obidă, devenind de două ori mai pufoasă şi sărind pe toate cele patru picioare simultan, arcuită toată? Nţţţ, nu există.

Apoi, mai sunt poveştile cum că pisicile sunt un fel de receptor şi anihilator al spiritelor rele, al fantomelor, al duhurilor nevăzute. Dacă vă simţiţi mai bine credeţi-le. Dacă însă nu sunteţi genul fricos e şi mai bine pentru că n-am avut pisică (şi am avut câteva …) care să nu se zbârlească atunci când vreun dulap antic îşi oftează vechimea din toate încheieturile, sau când vreo uşă neunsă scârţâie jalnic, sau vreo creangă uscată, împinsă de vânt zgârie geamurile. Expresia de groază de pe mutriţele lor este atât de amuzantă încât n-are cum să-ţi mai fie frică de nimic nepământean. Poate nu sunt purificatori, nişte filtre în adevăratul sens al cuvântului ai viselor urâte şi ai strigoilor rătăciţi dar cu siguranţă sunt anihilatorii acestora. Şi e tot ce trebuie până la urmă.

Se spune că pisicile sunt proaste sau că nu sunt în stare să fie învăţate să facă şmecherii, deci nu sunt amuzante. Aiurea. Eu cred mai degrabă că poţi să-nveţi o pisică să facă ce…vrea ea. Am trei pisici în prezent şi citisem un studiu mai demult cum că doar una din 38 de pisici poate să-şi deschidă uşa singură, ei bine la mine acasă toate pisicile sunt câştigătoare, toate îşi deschid uşile singure, una învăţase să-şi deschidă şi robinetul (era o baterie cam şubredă, pe care o împingea cu capul) pentru că vroia să bea apă proaspătă. Înainte de a-mi schimba frigiderul ştiau cu toţii cum să-l deschidă şi se serveau cu ce era mai bun.  Mai nou, pentru că una dintre ele a observat că atunci când sună cineva la interfon se deschide uşa de la intrare, sare pe interfon ca să pornească mecanismul. Cel mai bătrân dintre pisoi îmi sare în braţe şi mă mângâie cu lăbuţa (fără gheruţe) pe frunte iar mijlociul mă aleargă prin toată casa şi mă bate când vin acasă dacă i se pare că lipsesc nemotivat. Când sunt bolnavă sau infinit de tristă, se lipesc de mine toţi trei şi-mi torc până adorm. Şi jur că mi se face bine. Nu mă deranjează nici dacă e vorba doar de o simplă şi banală autosugestie, e bine că funcţionează şi ştiu că funcţionează cumva tot datorită lor.

Haruki Murakami e iubitor de pisici, Mark Twain a fost un mare fan pisicesc, Jorge Luis Borges i-a scris un poem pisicii sale – Pentru pisică; Ernst Junger a avut pisici până la 100 de ani, Romain Rolland a avut o pisică tigrată; poeta Sarah Kirsch a avut o pisică, Ernest Hemingway, care pe lângă pisicile pe care le avea deja, primise cadou de la un căpitan de vapor un motan neobiş­nuit cu câte şase gheruţe la fiecare labă. Mai aveţi nevoie de nume sonore pe lista de pisicari? Iată: Ion Creangă (în jur de 30), Emily Bronte, Byron, T.S.Elliot, F.Scott Fitzgerald, Thomas Hardy, Victor Hugo, George Sand, etc, etc, sunt nenumăraţi alţi artişti din toate genurile care au avut şi au pisici. Nu e deloc întâmplător, aşa cum spuneam, pisicile nu îţi fac program şi nu îşi fac program după tine, un mare atu atunci când ai parte de o viaţă dacă nu boemă, uşor dezorganizată.

Şi nu mi se pare deloc întâmplătoare nici următoarea împărţire a oamenilor, în cele două cate­gorii distincte: iubitorii de pisici şi …oamenii dez­avantajaţi de viaţă. Perrrfect adevarat.

 


26 de comentarii

  1. Cei care -din motive gasite la repezeala- urasc ciinii sau pisicile, iubindu-i pe ceilalti, sunt dupa toate regulile IGNORANTI.
    Pentru ca nu inteleg comportamentul pisicilor sau ciinilor, motivatia din spatele felului lor unic de a trai, aleg sa-i urasca, intr-un fel sau altul.
    Din experienta mea de viata pot spune ca, atunci cind depui un pic de efort pentru a cunoaste pe cineva- animal sau om- atunci cortina ignorantei cade si intotdeauna ura dispare.

  2. Pisicile sunt feline, sunt tigri în miniatură, deci sunt în vârful lanţului trofic (dacă exceptăm omul). Sunt feroce şi egoiste, dar înzestrările lor fizice (ok, şi cele mentale) sunt absolut impresionante. Le admir, însă de la distanţă. Nu cred că dispun de afectivitate şi sunt sigur că nu acceptă nici un stăpân (şi, în general, nici o autoritate). Este în fondul lor genetic şi nimic nu poate schimba asta. Dintre big cats, doar leii au o oarecare viaţă socială, o excepţie care încă intrigă…

    În schimb câinii sunt animale sociale (de la lupi li se trage), care au un instinct pentru ierarhie şi (în consecinţă) au resurse de afectivitate. Nu cunosc explicaţia, dar constat că în lumea câinilor există o foarte mare diversitate. Există rase create în câteva zeci de ani (de exemplu Doberman sau, mai recent, lupul cehesc) laolaltă cu unele extrem de vechi (cum sunt diversi moloşi). Relaţia dintre rasă şi temperament conferă o oarcare predictibilitate, aşa că dacă vrei un câine poţi alege în cunoştinţă de cauză (ok, trebuie ceva “cunştinţă de cauză”, de pildă trebuie ştiut că între un terrier englezesc şi un ciobănesc german singura asemănare este faptul că au patru picioare).

    Una peste alta, admir pisicile dar prefer să am lângă mine un câine. Sorry, Dora… Încearcă un Airedale Terrier şi-o să ai parte de stimulare.

    • Ah, uitasem…

      “Sau să-l văd cum se uită cu jale pe geam la câinele din curtea destul de mare de vis-a-vis înrebându-se de ce el nu poate să alerge le fel de liber.”

      C’mon… Dacă cineva a văzut vreun câine care să alerge de unul singur printr-o curte de un hectar, doar pentru că e liber s-o facă, să mă anunţe şi pe mine, ca să văd minunea cu ochii mei.

      • ha?!! noi avem un catel la tzara, mereu liber, este incredibil cat poate alerga si umbla catelul ala si incredibil cum gaseste locuri pe unde sa intre si sa iasa din livada mare in strada…este si nefiresc de afectiv cu noi..plange in timp ce parchezi masina, se tanguie efectiv, nu mai poate de nerabdare sa sara pe tine..parca il doare orice amanare

        nu este ft curajos (latra doar pe la spate si dupa gard, lol) dar iubeste libertatea si alearga ft mult prin gradina..iar cand se plictiseste, pleaca la rau sau in sat…

      • eu spuneam doar ca nu am disponibilitatea necesara sa ma ocup de un caine si stand la bloc, adica intr-un mediu in care acesta ar fi la o adica dependent din orice puncte de vedere de programul meu, nu cred ca m-as descurca sa cresc cum se cuvine unul…in alta ordine de idei am vazut cum un doberman foarte afectuos de altfel se uita pe geam, de la apartamentul 9, spre o gradina de langa blocul stapanului si scheuna de ti se rupea sufletul. si am vazut si cainele lui frate-meu, care nu e de rasa dar e de talie mare cum alearga de unul singur prin curte si se joaca cu tot ce prinde, minge, creanga, pantof, os. singur cand nu are nimeni altcineva chef de joaca si pare sa se simta foarte bine, nu cred ca la bloc ar mai fi atat de vesel…te invit daca vrei sa vezi minunea dar e la Satu Mare, asa ca e ceva mai departe 🙂
        ah si am mai vazut si un ciobanesc mioritic, inghesuit intr-o curticica betonata unde nu avea cum sa-si sape gropitele in care sa se ascunda de caldura. statea apatic toata ziua, intr-un final a fost dus la o ferma de animale unde alerga toata ziua si sapa toata curtea, nu pot sa-ti descriu cat de fericit a fost si cum a reactionat cand si-a imaginat (probabil) ca stapanii vor sa-l duca inapoi in curticica din oras…

  3. diana, banuiesc ca te referi la pasajul asta : ~Aș vrea, dar nu pot, să redau, în opoziție, flăcările din ochii unui fox care, prin curajul din inima lui mică, e gata să întoarcă lumea cu fundul în sus, atenția încordată cu care te privește ciobănescul german, disponibilitatea acestor animale cooperante, cu adevărat nobile, gata de orice.~
    daca citesti atent vezi ca e vba de doua calitati diferite si, da, cum spui tu, de doua rase extrem de diferite:)

      • asa, la mica speculatie, cred ca sunt f diversi pentru ca au fost mereu utilitari si atunci oamenii si-au facut genul de caine de care aveau nevoie pentru diverse treburi.

        • Hmm… Ar fi prea simplu. Cred că oamenii s-au şi distrat pe baza uşurinţei cu care se pot “modela” rase noi. E vorba de doar câteva generaţii după o serie de încrucişări pentru ca să inhibi prin selecţie genele recesive şi, voila, o rasă nouă (ok, tehnic vorbind, trebuie să creezi o anumită populaţie stabilă dpdv al caracteristicilor and so on).
          De-o pildă, la Airedale au modificat standardul acu vreo zece ani şi au cerut să fie mai scuţi (adică să se încadreze într-un pătrat). Detaliul are o importanţă majoră, pentru că schimbă modul de mişcare, musculatura… Pe urmă au constatat că e caraghios ca un câine de 60 cm în greabăn să ţopăie ca un fox. Aşa că se revine iar crescătorii caută supravieţuitorii epocii trecute ca să-şi lungească la loc canisa.
          Cred că dacă şi-ar pune cineva mintea ar putea să facă un câine ca o girafă. Mai greu ar fi să-l convingă să mănânce frunze 🙂

          • domne a fost si distractie evident(sa ne uitam la french bulldog) dar cita rabdare sa ai pina la poanta finala:) cred ca cele mai futute rase sunt cele percepute mai tare ca pet intr o anumita epoca, cele mai tari boom uri – bichon, astea. este celebra povestea a ultimilor shar-pei, salvati de frumosii americani din china, doar ca americanilor le placuse f mult ceva – ridurile. si atunci i au umplut de riduri. aici, da, intra faza de capriciu. dar daca te uiti la un brac, oricare din ei, la un bloodhound,pointer etc – sunt la fel ca in cele mai vechi reprezentari sau cu modificari minore. in fine, sansa unei rase de catei de a ramine cit mai nealterata e, cred, sa nu devina un boom si sa fie cit mai aproape de menirea initiala (dar ce te faci atunci cu cainii de lupta? deci e f complicat) si da, ar putea face oricind ca o girafa:) la airedale de ce au intervenit, ca sa l apropie de fox?

  4. nu-i adevarat ca pisicile nu sunt afectuase. ok, unele se freaca de toata lumea si poate nu e afectiune, nu stiu ce-o fi, si afectiunea lor nu e comparabila cu a unui caine pentru stapan. dar daca sunt luate de mici se ataseaza si fac chestia aia cu labele si torsul etc. si cred ca au si preferinte afective pentru anumiti membri ai familiei.

    • sigur au preferinte afective pentru anumiti membri ai familiei si culmea e ca nu tine de cine le da hrana sau are grija de ele, e vorba doar de o simpatie mai mare fata de cineva anume si e greu sa te lupti pentru afectiunea unei pisici!

  5. Despre animale, în general : omul îsi aroga superioritatea fata de ele, superioritate pe care n-o are. Tot animalul este sensibil si inteligent, are memorie, si-ntretine relatii sociale. Bunicii mei aveu un lup, Hector, devotat, si care pazea casa. Prin curtea alor mei s-a aciuit o pisica, pe care-o hranea bunica-mea, iarna venea sa doarma-n bucatarie, pe lânga masina de gatit, si mai si apare, într-o zi, pe scari, cu puii-n bot, sa ni-i prezinte. Am avut 4 pisici, pe urma, 7, si pe urma, zece. Nu sedeau la noi, în bucatarie, decât sa manânce. Pe strada, într-o zi, vad o pisica, abandonata, o iau la noi, e foarte intuitiva, are pisoi, care ne cunosc mai bine decât buzunarele proprii, si Colette sedea-mpreuna cu pisicii, iar la Paris, la hotel Vivienne, e o pisica, adoptata, acolo doarme, acolo manânca, si se plimba prin gradinile Palatului Regal, în vecinatetea Luvrului, ori pe strada Richelieu (care suferea de mari complexe de inferioritate, si care-avea si el animale de companie …)

    • noi suntem toti egali in familia noastra 🙂 ca drepturi pentru ca atunci cand vine vorba de responsabilitati membrii pisicesti se fac nevazuti…

  6. Ca personalitate iubitoare de caini il precizam pe Sigmund Freud, parintele psihanalizei, care a precizat ca nu exista un animal mai potrivit pentru oameni.

  7. poti sa ai o mie motive pt care nu iti plac pisicile sau cainii, dar cum sunt toate subiective, nu te mandri cu asta si domoleste veninul din penita ca sa zic asa. un textulet chiar prost din partea lui chiva pt ca e mult prea violent fata de subiectul tratat, chiar daca o face in gluma, ce transpare f putin din text este placerea de a avea un caine. textul e un lung sir de truisme contra pisicilor, si nu reuseste in niciun moment sa redea placerea reala, relatia speciala pe care o are cineva care interactioneaza cu un animal, in cazul lui un caine. vorbeste despre pisici ca si cum ar vorbi despre amanta profitoare care i-a distrus viata, l-a lasat impotenent si i-a rarit parul din cap prematur. mai relaxat, n-ar strica o adecvare a tonului la tema.

  8. Pingback: Pensula animăluţelor

  9. de acord cu cris. chiva a construit o suita de argumente- destul de slabe, lipsite de coerenta- impotriva pisicilor, nu pro caini. i’m a dog person, dar pledoaria lui chiva ma lasa rece. bine punctat, cris.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger