”Cele mai periculoase forme de opresiune sunt create prin strângeri de mâini”

0

Opresiunea poate lua forme mai mult sau mai puțin vizibile, iar când vine vorba de cea exercitată de către guverne, de multe ori putem ajunge să nu-i mai percepem constrângerile și impozițiile, devenite stare de fapt. Richard Petiffer, director de teatru șartist din Melbourne, Australia, ridică aceste probleme subtile ale opresiunii cotidiene, la nivel direct sau, dimpotrivă, voalat diplomatic, în turneul Global Warming, care l-a adus și în România. 

Performance-ul People Spoke, pe care l-a jucat la București și ieri, va mai fi jucat și mâine, la Lorgean Theatre, binecunoscutul teatru de apartament de lângă Cișmigiu. People Spoke este performance-ul prin care Richard Petiffer își propune să discute despre libertatea individului și limitele sale. Spectacolul face parte din turneul Global Warming, care a început la 1 ianuarie 2013 și care se va finaliza când artistul va ajunge la Berlin, unde se va alătura altor artiști care protestează împotriva metodelor nesustenabile utilizate de guverne. Pe parcursul turneului, cu plecarea din centrul Australiei spre Darwin, traversând apoi Marea Timor până în Indonezia, oprind în Insulele Java și Sumatra, apoi în Singapore, Peninsula Malaezia, Thailanda, Myanma, Nordul Indiei, Pakistan, Iran și Turcia, până în Europa, Richard a preferat să calatorească cu autobuzul sau cu trenul. A utilizat avionul doar de două ori de la începutul turneului, atunci când a fost absolut necesar. Singura posibilitate de a părăsi Australia este zborul, iar artistul a mai avut nevoie de aripi artificiale când a trebuit să traverseze Myanma. În zonele pe care le vizitează, Richard e sprijinit de teatre și instituții locale, prin promovarea cauzei și oferirea de spațiu pentru spectacolele sale.

Mai jos puteți citi un interviu cu Petiffer, performer al controversatului spectacol The Agony and the Ecstasy of Steve Jobs, un monolog pornit de la vizita într-o fabrică de iPhone-uri din China. Artistul vorbește despre libertarea de expresie, despre felul în care își construiește piesele de teatru și despre cum scena devine spațiu de dezbatere a unor probleme cât se poate de actuale.

 

Interviu de Cristina Toderaș

 

Am înțeles că te afli într-un turneu mondial împotriva încălzirii globale. Despre ce e vorba mai exact?

Când [artista]Sonja Hornung s-a mutat în Berlin, m-am confruntat cu o decizie dificilă. Mai lucrasem împreună pe încălzirea globală (vezi proiectul “Brunswick Beach” de pe www.richardpettifer.blogspot.com), iar asta ne-a ajutat să cunoaștem multe despre știință, dar și să discutăm cu oameni de știință care se plângeau când ne povesteau despre descoperirile lor și cu oameni simpli care erau foarte speriați de ce le va aduce viitorul. Călătoria ei a fost necesară, deși cred că s-a simțit prost că avionul generează în jur de 4 tone de dioxid de carbon din Australia. Eu am început să scriu propuneri teatrelor care m-au atras pe ruta Melbourne-Germania și lucram la o piesă cu subiectul “Protestul” pentru a complimenta piesa The Agony and the Ecstasy of Steve Jobs, a lui Mike Daisey, pe care am jucat-o în iunie 2012. Totodată, organizam și workshop-uri pe marginea unei versiuni a Teatrului Oprimaților al lui Augusto Boal. Așa am dat de Teatrul Lorgean. Mi s-a părut spațiul perfect pentru a încerca ceva nou. Proiectul poate fi descris cel mai bine drept un hibrid de idei preluate din turismul lent (Slow Travel Movement), teatrul activist și Teatrul Oprimaților.

Te-ai simțit vreodată asuprit?

Mă simt asuprit tot timpul, ca noi toți, iar identificarea structurilor și mecanismelor care mențin această stare de fapt ne poate ajuta să formăm legături umaniste cu ceilalți.

La ce fel de asuprire te referi, guvernamentală sau pasivă? Unde te-ai simțit cel mai constrâns?

Asuprirea guvernamentală e ușor de identificat. Guvernul îți spune direct că poți sau nu poți face ceva, apoi este la latitudinea ta dacă te supui sau nu. De multe ori nu există alegere, iar uneori ți se insinuează să nu te supui sau că regulile sunt făcute doar pentru a întreține aparențele. Alte forme de asuprire nu sunt atât de evidente. Multe dintre cele mai periculoase forme de opresiune sunt create prin strângeri de mâini, încuviințări din cap sau clipiri din ochi, guvernul jucând un rol foarte mic în acest caz. Rezultatele sunt aceleași pentru fiecare individ, iar discutarea acestor teme în mod deschis și punerea de acord că trebuie să existe rezistență împotriva lor este ceva minunat.

Am observat, de exemplu, că multe guverne care nu vor să pară asupritoare se vor distanța de guvernele în care opresiunea este mai deschisă. Mesajul transmis oamenilor este următorul: “Uitați-vă, acești oameni sunt foarte asupriți! Nu-i așa că sunteți norocoși că vă bucurați de libertate?”. Iar omul de rând trebuie să gândească: “Doamne, ce norocos sunt că nu sunt asuprit ca săracii iranieni”. Asta în timp ce suferă mult fără s-o știe în mod conștient. Întotdeauna devin suspicios când văd că media dintr-o țară descrie altă țară ca fiind opresivă – pentru mine asta înseamnă că țara respectivă încearcă să ascundă ceva.

Personal, m-am simțit oprimat în India. Din câte am văzut, India are probleme mari în ceea ce privește relațiile de gen și consumerismul. Dacă nu îți permiți să cumperi ceva, ești o lepădătură. Nu mi-am permis foarte multe cât am satt acolo și am fost tratat mizerabil uneori. Totodată, m-am simțit presat să afișez o autoritate masculină, mai ales în contactele pe care le-am avut cu femeile, dar și în competiția cu alți bărbați. Asta mi se pare opresiv.

Ce timp ai lucrat la organizarea turneului?

Am lucrat 8 luni înainte să plec din Australia. Nu a existat niciodată vreun contract, așa că au fost incertitudini la tot pasul și m-am bizuit pe bunăvoința și dăruirea teatrelor care mi-au ieșit în cale. Nu îți voi povesti toate aventurile mele, dar, pe scurt, pot spune că tot ce putea ieși prost a ieșit prost, cu excepția teatrului pe care l-am creat și a performance-urilor, care au fost experiențe incredibile.

“Teatrul pe care l-am creat”. Sună interesant. Spune-ne mai multe.

Cred că cel mai interesant lucru sunt circumstanțele în care am încercat să-l creez. Turneul meu a fost ad-hoc, așa că a existat tot timpul posibilitatea ca lucrurile să eșueze sau să apară noi oportunități. Această precaritate a devenit în sine un teatru și toată treaba din jurul lui a devenit un exercițiu al precarității. Când am fost atacat în Caboolture, Queensland, asta s-a transformat într-un performance pe care l-am făcut – inițial pentru un prieten – la telefon în timp ce mă plimbam prin Calcutta, la 3 noaptea. Mi-a fost foarte frică să fac asta, dar am vrut să redau starea în care eram în timpul atacului, așa că trebuia să existe o amenințare reală în jur. La fel, în Iran am zdrobit sculptura unui pește din casa gazdei mele pentru că insistase că sunt liber să fac ce vreau, dar mă tratase cu o asemenea politețe, că m-am simțit înăbușit – era nevoie de o demonstrație violentă. Sunt idei noi și vechi.

Teatrul Lorgean, cum ai spus tu, este legat mai mult de performance-ul în interiorul casei. Chiar și în acest spațiu oamenii se simt oprimați. Aici, în România, după părerea mea, consecințele sunt mai puternice pentru că e vorba de spațiul nostru privat. Ceva similar s-a întâmplat în perioada comunistă, când oamenilor le era frică să vorbească deschis chiar și în casele lor sau să-și decoreze interiorul într-un mod mai personal.

Am avut o experiență similară în Iran. Nu poți face nimic în public, dar poți face ce vrei tu în privat. Atâta vreme cât nu se pătrunde în spațiul personal al oamenilor, guvernul își poate derula în voie programul nuclear, iar oamenii sunt în mare parte fericiți. Se merge în mare parte pe frică. În afară de percepția asupra guvernului, construită din povești și mituri, există foarte puține dovezi cum că ar fi o țară diferită de alta. Cu toate astea, m-am simțit ciudat acolo. Cred că lucrurile au stat la fel și cu guvernul român când era sub Uniunea Sovietică. Puteai să-ți trăiești viața fără să te întâlnești cu poliția, dar aceasta era tot timpul acolo.

Am avut o conversație interesantă cu câțiva studenți din Iran despre arta occidentală ca formă de rezistență. Mi s-a prezentat un artist care lucra într-un domeniu numit “iluminare”, care, în persană, înseamnă arta elaborată folosită la ilustrarea textelor străvechi. De regulă, este vorba de frunze, viță de vie și picturi mitice și de multe ori se folosesc vopsele aurite. E ceva foarte tradițional despre care eu nu știam nimic. Am întrebat care sunt regulile acestei arte. “Simetria”, mi s-a răspuns. Artistul mi-a arătat o schiță de-ale sale, care pe jumătate era o ilustrație, apoi mi-a arătat cum o îndoaie pentru a crea a doua jumătate. Am avut o reacție imediată la această strictețe. Le-am arătat cum s-o îndoaie și să pună apoi o liniuță în colțul de sus pentru a sparge simetria. Artistul a dat din cap cu severitate “nu, nu, nu” și mi-a explicat că asta ar însemna lipsă de respect față de tradiție. I-am vorbit despre independența cognitivă, despre faptul că urmarea atât de strictă a tradiției îl face pe artist/artistă vulnerabili în fața aproprierii intereselor politice. “La ce te referi?”, a întrebat gazda mea. “Dă-mi un exemplu”. Am ezitat. “Naziștii și Wagner”.

Mare parte din arta vestică este legată de libertatea de exprimare, i-am spus, iar ăsta e un reminder că nu doar ceea ce este permis ar trebui permis. Mai ales arta germană, sau cel puțin teatrul german, par să fie tributare acestei idei…linie gri, linie gri, linie gri, linie gri, LINIE ROȘIE, linie gri, linie gri ș.a.m.d. Sărbătoresc anomalia. Dar sunt suspicios că acest tip de individualism își are propria ideologie, că în enunțarea acestui argument nu sunt mai puțin independent. Individualismul poate sta, de fapt, la baza consumerismului, iar arta occidentală poate susține asta prin rebeliunea ei.

În București ai două reprezentații, într-un spațiu public și în unul privat. Îți adaptezi performance-ul în funcție de asta?

În mod conștient, nu. E mai important ce este, nu cum arată și se simte. Scopul meu este autenticitatea acțiunii, care nu se schimbă odată cu forma. Spunând asta, mi-e rușine deja să joc, iar a face asta într-un spațiu public sporește rușinea.

The Agony and the Ecstasy of Steve Jobs este un monolog scris de americanul Mike Daisey care s-a aflat în centrul unui scandal internațional anul trecut, în lumea teatrului. Autorul a fost acuzat că minte în monolog, în secțiunile în care vorbește despre vizita sa în China și fabricile în care se produc iPhone-uri. Există multă dramă și emoții față de acest subiect, în răspunsurile oamenilor pe internet, pe forumuri, în media și în comunitatea artistică. Oamenii s-au înfuriat foarte tare. Eu joc monologul, care este foarte bine scris și entertaining, informativ și politic, într-un tricou pe care scrie MINCINOS. Acesta e un reminder al mai multor lucruri – că nu sunt Mike, că nu am accent american, că performance-ul în sine e o minciună, că evenimentele pe care le descriu nu mi s-au întâmplat mie (deși în timpul performance-ului insist că mi s-au întâmplat mie, iar puterea piesei se bazează pe convingerea mea în această privință). Totodată, este evident un reminder dacă întrebările care s-au pus pe marginea acestui text – a fost sau nu o minciună – au fost greșite sau nu. Sunt multe alte lucruri de discutat în piesă. Care este natura muncii acum? Exploatăm forța de muncă chineză în beneficiul lumii dezvoltate? Sunt exploatați atât producătorii, cât și consumatorii în această relație? Piesa ridică atât de multe întrebări încât pare ridicol să te fixezi pe acuratețea ei. Întrebările în sine sunt foarte precise.

Cum ai fost primit în comunităție artistice în țările în care te-ai oprit de-a lungul turneului? Cum se raportează oamenii la ideea că indivizii din întreaga lume sunt legați între ei prin asuprire, indiferent de statutul lor social?

Oamenii au fost foarte receptivi la munca mea. Mai ales în Indonezia, unde am avut norocul să mă bucur de sprijinul Teatrului de Mimă Bengkel, care a muncit foarte mult pentru mine și m-a lăsat să dorm în atelierul lor. În India, am lucrat la o piesă nouă cu un grup care se numește Liga Umbrelor, dar am făcut și un performance despre cum e să fii atacat în Australia. În Iran n-am jucat deloc, dar am avut multe discuții despre artă cu studenții, am scris câte ceva și am făcut totuși un mic performance când am spart statueta gazdei mele fără permisiunea lui. Oamenii au considerat că munca și ideile mele sunt interesante, dar este evident din expresia pe care o au în timp ce joc și vorbesc că e mult de gândit. Se poate vedea cum mințile lor rumegă. E un gând dificil, cred, și unul nou pentru mulți oameni.

Putem spune că turneul tău e un mare performance împotriva încălzirii globale sau că fiecare oprire pe care o faci într-un oraș diferit reprezintă un spectacol aparte?

De fiecare dată e vorba de spectacole diferite, cu nunanțele lor, însă toate stau sub o umbrelă mai încăpătoare, cea a schimbărilor climatice. După părerea mea, aceastea sunt cea mai puternică dintre forțele opresive ale secolului 21. Și toate spectacolele mele pleacă de la această idee.

Ce înseamnă acest proiect pentru tine și ce se va întâmpla în Berlin când vei ajunge acolo?

Acest proiect este important pentru mine grație simplității și pragmatismului lui. M-am aflat într-o situație și am apelat la teatru pentru a inova. Sunt mândru de asta. Este opusul multor piese fantastice de teatru care nu prea au de-a face cu realitatea și a căror singură funcție este spectacolul. Eu trăiesc aceste idei pe măsură ce le joc – ele sunt eu. Asta e o formă specială de sinceritate. Când voi ajunge la Berlin, mă voi alătura altor artiști în lupta pentru supraviețuire. Vreau să colaborez cu programatori de softuri de acolo, pentru că există noi câmpuri de luptă în politica codului [de programare], exact cum subliniază Agony/Ecstasy. Și nu este clar dacă “individul” câștigă aceste bătălii.

Poți spune că această călătorie este una inițiatică?

Ai putea spune asta, dar aceste idei s-au născut în capul meu cu mult timp în urmă, nu fac decât să mi le colectez în cap la momentul potrivit și să le combin cu circumstanțele. Capul meu e ca un mic acvariu în care peștii vechi se întâlnesc cu noii veniți și au relații între ei, dând naștere unor pești noi. În realitate, peștii noi sunt o combinare a peștilor vechi. Așa că nu există nici o revelație – îmi urmăresc doar logica și instinctul.

Ai devenit prea spirituală! Cred că ar trebui să fii mai pragmatică. Cum ar fi dacă am putea călători cu adevărat pe pământ? Ce ne oprește? Ce am văzut eu e că rutele marine au dispărut din cauza disponibilității călătoriilor cu avionul și a imigrării ilegale cu vapoarele, așa că nu mai există cerere pentru așa ceva, ci doar bariere politice. La fel, în Europa, costurile mersului cu trenul crește, în timp ce costurile administrării unei companii aeriene scad.

Cum ar fi dacă toate resursele noastre s-ar îndrepta înspre rute marine și căi ferate? Am avea o infrastructură mai bună, în primul rând. Îmi imaginez un pod între Australia și Europa pe care pot să călătoresc într-un mod practic și logic, nu suicidal, cum aș descrie, dacă m-aș afla într-o dispoziție radicală sau dacă aș citi literatură științifică despre schimbările climatice, mersul cu avionul.

Unde ai mai jucat?

Am avut câteva performance-uri în Sydney înainte să plec. Am plecat în Indonezia din Darwin, [Australia], am trecut prin Bali, Java și Insulele Btam. Am avut un performance în Yogyakarta, care se află în Java, cu o trupă de mimi care se numea Bengkel Mime Theatre. Am luat un vapor spre Singapore prin Insulele Batam, de unde am trecut prin Malaesia până în Tailanda și insula Phuket. Am petrecut o săptămână căutând o barcă din Phuket spre insulele Andaman, care sunt în apropiere, și spre o parte a Indiei, dar nu a fost posibil. Așa că m-am dus în Bangkok și am zburat apoi spre Calcutta. Am jucat acolo o versiune a poveștii Iubitul Porfiriei, a lui Browning, pe un acoperiș de bloc, împreună cu o actriță. Apoi am trecut granița în Pakistan și apoi în Iran.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger