Cele mai mari frici: Ce fac după ce ai mei se duc?

0

Cei mai mulţi dintre noi nu ducem lipsă de frici. Fie că le acceptăm sau le îngropăm sub preş, fricile ne însoţesc şi ne determină, într-o măsură sau mai mică, alegerile pe care le facem. Ne putem teme de singurătate sau de mulţimi, de sărăcie sau de boală. De bătrâneţe sau de eşec. Există momente, atunci trecem uşori prin viaţă, când gândul la ceva ce ne înspăimântă nu aduce după sine niciun ecou, şi momente când inima îşi amestecă bătăile de capul ei, iar genunchii se înmoaie sub ocupaţia anxietăţii. Important e să ne (re)cunoaştem fricile şi, pe cât posibil, să învăţăm să le îmblânzim. Săptămâna trecută am deschis, printr-un text al Laviniei Branişte, o nouă serie de poveşti personale despre cele mai mari frici ale noastre. Seria continuă azi cu un text al scriitorului Adrian Schiop.

 

damnation

Text de Adrian Schiop

 

Teama mea cea mare e că o să rămân singur. Povestea a început târziu, în ultimul an de facultate, când am început să mă gândesc ce o să fac după ce o să plec din cămin şi o să mă bag la vreun job plictisitor de profesor; în cămin eram 5 în cameră şi-mi plăcea la nebunie treaba asta, nu mă puteam vedea într-o altă viaţă. Într-o după-amiază m-am întins pe pat şi am aţipit, un somn fragil, indecis, de 20 de minute şi m-am visat stând întins pe o dormeză netrasă dintr-o garsonieră de nefamilişti, casa mea, cum ar veni. Sunt între două vârste, undeva după 30, şi deci stau întins cu mâinile sub cap şi văd în faţă, prin geam, nişte plopi care foşnesc. Pe dinăuntru sunt singur într-un fel definitiv – şi m-am obişnuit cu singurătatea asta; trece prin mine şi sunt inert, ştiu că asta e viaţa mea şi m-am resemnat, am uitat că se poate şi altfel.

M-am trezit terifiat din visul ăsta, cu senzaţia că exact aşa or să se întâmple lucrurile, o să stau singur şi al nimănui, cu mâinile sub cap, privind pe geam la o realitate care nu e pentru mine şi care nu-mi trezeşte nici o reacţie. Era ca un semnal trimis din viitor, dintr-o altă realitate, îngrozitor de străină, dar care cândva avea să fie ma-te-ma-tic a mea.

Peste doi ani, m-am mutat într-o garsonieră din cartierul Mărăşti, Cluj, unde un unchi al meu m-a lăsat să stau gratis. Dormeza era acolo, parcă şi plopii dincolo de geam; era pentru prima dată când locuiam singur. Cum pe atunci nu exista internet sau telefonie mobilă, iar televizorul meu prindea doar TVR, nu prea aveam cu ce să-mi îndulcesc singurătatea. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam cu groază că visul ăla e pe punctul să se împlinească, o să mă trezesc mineralizat în singurătatea aia. Cu toate astea, nu s-a întâmplat; băgam Tetris ca nebunul pe un calculator 286 şi la două săptămâni mergeam la chefuri gay, de unde la un moment dat m-am întors cu un iubit, un doctor arab care stătea la Bucureşti – şi cu care mă vedeam la trei săptămâni, când aveam bani să merg la el. Ai mei îmi cumpăraseră mobil pe abonament şi minutul era foarte scump de atunci; sunam pe rând (o seară eu, o seară el) şi vorbeam un minut, maxim două – dar oricum două luni i-am falit pe ai mei, le-a venit 800.000 nota.

Apoi am plecat în Noua Zeelandă şi acolo singurătatea a devenit cu adevărat oribilă, munceam ca disperatul pe un şantier de construcţii, ca zugrav, şi dormeam într-o rulotă dintr-un campus decrepit de rulote, adunând probabil cei mai săraci oameni din Auckland, emigranţi din Oceania şi neozelandezi bătrâni şi rataţi. Nu stăteam singur acolo, ci cu un maori de 30 şi ceva, un dezadaptat şi el, ieşit de o jumătate de an din puşcărie. În intervalul ăsta, am făcut şi eu 30 – dar nici atunci singurătatea nu a căpătat culoarea din visul ăla, era doar o chestie dură, pe trei sferturi muiată în anxietate: că sunt pe naşpa într-o ţară foarte străină în care n-am nici un viitor, că sunt prea complexat să încep o relaţie cu cineva, că sunt captiv într-un job străin de interesele mele, că stau între bărbaţi rudimentari din construcţii, cu care n-am ce discuta etc.

M-am întors paradit psihic acasă la ţară şi acolo, chiar dacă eram singur şi fără prieteni, a fost ok, maică-mea avea grijă de mine, vară-mea venea de la Sibiu în weekend şi povesteam; internet mi-am băgat doar cu câteva luni înainte să plec la Bucureşti, dar n-a fost o problemă. În România, femeile sunt mai mature şi mai cu capul pe umeri decât bărbaţii; vară-mea zicea, ce dracu’ faci în satul ăsta prăpădit? Ai fost profesor de liceu la Cluj, eşti pe invers şi aici n-ai pe nimeni şi nimeni nu dă doi bani pe tine, ce faci când moare maică-ta? Eu umflam din umeri şi ziceam nu ştiu. Era singurătate, dar plăcută, ca-ntr-un sanatoriu de munte, doar că din când în când, noaptea, mă gândeam absent ce dracu’ fac cu viaţa mea, îmbătrânesc profesor într-un sat prăpădit? O să dorm singur până mor? Ce fac după ce ai mei se duc?

Apoi m-am mutat la Bucureşti şi vreo trei ani nu mi-a plăcut, aveam nostalgia singurătăţii de sanatoriu de la ţară. Aici era singurătate, dar conectată la internet şi plină de prieteni, o simţeam acut doar când ajungeam seara beat acasă şi mă trânteam în pat. La început nu aveam timp s-o simt fiindcă mintea mea era ocupată să se adapteze la viaţa aglomerată de Capitală – apoi, după ce m-am obişnuit cu ritmul isteric al vieţii de aici, singurătatea a început să se rupă în bucăţi ca o halcă de carne putrezită în apă şi a devenit din ce în ce mai puţin toxică. Oricum, nici o secundă nu a căpătat contururile singurătăţii mele din visul ultimului an de facultate. Visul ăla se amână sine die, probabil după 50.

 

user_imageAdrian Schiop este scriitor, iar până acum a publicat trei romane: pe bune/pe invers (Polirom, 2004), Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) şi Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom, 2014), acesta din urmă primind anul trecut Premiul „Cea mai buna carte a anului”, acordat în cadrul Galei Industriei de Carte din România, precum şi Premiul revistei Observator cultural. Schiop a lurcat şi ca jurnalist (la Evenimentul zilei şi România liberă), în prezent fiind colaborator al publicaţiei Criticatac. În 2014, a absolvit la Bucureşti un doctorat în antropologie, pe tema manelelor.

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la adresa redactia.totb@gmail.com.

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


Leave A Reply