Mâinile îi umblă repede şi sigur: trage conturul bobocilor de trandafir pe marmura alburie, cu relaxarea omului care ar şti şi în somn să facă asta. “Aş putea să îi fac fără să copiez modelul de pe foaie, dar sunt doi şi trebuie să fie identici, aşa că mi i-am desenat întâi pe hârtie şi îi trasez uşor la indigo, apoi îi desenez pe fiecare cu creionul. Apoi îi cioplesc”, îmi explică meşterul, în timp ce mâinile continuă să îi lucreze agil.
de Camelia Jula
Marmura tace; este partitura cuminte pe care maestrul îşi scrie acordurile. Când lucrarea va fi gata, va rezista zeci, poate sute de ani, cu tot cu semnele cioplite în ea de meşter cu drag, cu suflet; de meşterul al cărui nume nu apare niciodată, în niciun colţ. Făuritorul de cruci îmi vorbeşte de sculpturi care dăinuie de sute de ani, făcute, şi ele, din daltă şi ciocan; cât despre crucile lui, se gândeşte că poate vor fi oameni care îşi vor mai aminti, măcar o vreme, cine le-a făcut. Sunt pline cimitirele de cruci cu autori anonimi, iar numărul meşterilor care lucrează tradiţional e tot mai mic. Tehnologia şi-a făcut simţită prezenţa: bagi marmura sub aparate, dai nişte comenzi şi iese crucea, poţi să faci cu zecile aşa, după şablon. Dar nu au suflet. Nu au poveste.
Pe meşterul în al cărui atelier stau, printre bucăţi de marmură, mozaic, piatră şi unelte de tot felul, îl cheamă Eugen. Eugen Incău, din satul Basarabasa, judeţul Hunedoara. Are 40 de ani abia împliniţi, o casă înconjurată de verdeaţă, o familie şi o pasiune: cioplitul în piatră. „Eram bun la traforaj de când eram în şcoala generală. Am avut un învăţător căruia îi plăcea traforajul şi ne-a iniţiat şi pe noi. Apoi am făcut profesionala, unde m-am specializat în sculptură, calificarea mea zice că sunt cioplitor în piatră. Pe urmă am lucrat câţiva ani la Simeria, la marmură (Marmosim), după aia pe la Arad şi, în cele din urmă, acum şase ani, mi-am deschis atelierul meu, autorizat, aici acasă”. Se bucură că poate trăi făcând ceea ce îi place, deşi, la început, când a intrat pe piaţă, era cam sceptic: clienţii nu cad din cer; firmele mai mari, care fac producţie în serie, domină afacerea şi e dificil să intri, tu, un David oarecare, în luptă cu Goliatul industrializat. Însă vestea i s-a dus repede că face lucru bun, de calitate, cu pasiune. Aşa că au început să vină comenzile (cruci, troiţe, monumente etc.), să îl caute lumea; şi-a făcut şi el, ca tot cetăţeanul bun platnic de taxe, un PFA şi a mers înainte. „Nu zic că nu aş putea face şi altceva, dacă ar fi cazul, că mă adaptez şi ştiu să lucrez cam tot ce ţine de construcţii, de finisaje interioare, exterioare, placaje ceramice – lucrez cu faianţă, gresie, mozaic, ipsos. Da’, dacă ar fi să aleg, asta m-aş vedea făcând mereu”, mărturiseşte meşterul ale cărui mâini au trasat, deja, două ramuri cu boboci de trandafiri pe crucea de marmură. Identice, dar fiecare unică.
În atelierul cioplitorului în piatră:
Iniţial, ca să vadă dacă răzbeşte în domeniu, a lucrat numai cu mozaic, dar a început să primească tot mai multe comenzi pentru monumente funerare din marmură, aşa că a mers după cum cerea piaţa. Îşi aduce materia primă direct de la cariera de la Ruşchiţa (Caraş-Severin) şi, acum, lucrează şi în mozaic, şi în marmură. „Piatra clasică nu se mai cere”, îmi spune meşterul; „Nici nu se mai exploatează, cel puţin aici în zonă, unde era carieră, nu mai este. Marmura a devenit preferata oamenilor şi tot asta cer. La piatră era mai greu, pe vremuri, cu dislocarea din carieră, apoi prelucrarea, că se făcea numai din ciocan, daltă şi şpiţ. Da’ adevăru’ e că de la ciocan şi daltă a plecat tot ce facem noi astăzi, lumea nu ar trebui să uite asta”. Ce fac, în firme mai mari, maşinile care utilizează tehnica sablării pentru a scrie şi desena cruci, Eugen face din daltă. „Întâi trasez cu creionul, apoi sculptez din daltă şi ciocan, după metoda de acum zeci de ani”. Şi dacă ar avea o maşină din aceea şmecheră la dispoziţie, el tot nu ar renunţa la daltă şi ciocan. „Da, aş face mai repede crucile, recunosc, dar nu ar fi la fel”. La fel de…? „Nu ar fi originale. Originalul rămâne din ciocan şi daltă. Ce e făcut de mână are altă valoare. Nici sculptorii de acum sute de ani nu aveau tehnologie, tot la ciocan şi daltă dădeau şi acum le admirăm operele”, conchide meşterul. Grija lui cea mai mare este ca fiecare lucrare a lui să fie de calitate: „Nu poţi să faci lucrări mai puţin bune, că dacă faci una aşa, reclama proastă îţi merge mai repede decât aia bună şi îţi pierzi credibilitatea şi clienţii. Eu, ce fac, şi montez, adică duc lucrarea la capăt, să nu fie prost pusă de altcineva, că vina se dă tot pe meseriaşul care a făcut treaba, nu pe ăla care a montat. Că, odată dusă vorba că ai lucrat prost, greu îţi mai capeţi onoarea înapoi. Şi eu, până la urmă, din asta trăiesc”.
Desenul trandafirilor:
De plecat din România nu şi-a pus problema, deşi meseria lui ar fi mai bănos apreciată în alte ţări. I-a trecut prin cap să se ducă să lucreze o vreme, pe altundeva, să mai înveţe câte ceva, poate, să mai capete experienţă. Dar tot la atelierul lui s-ar întoarce. „Străinii cer meseriaşi foarte buni, însă cred că aş fi făcut faţă, din punctul ăsta de vedere nu mi-am făcut probleme. Numai că… n-aş fi fost acasă. De asta nici nu cred că mi-am bătut capul să plec dincolo, că aş fi găsit sigur ceva. Însă tot timpul am avut de lucru aici, acasă. Am mai făcut nişte lucrări în memoria eroilor de prin zonă, căzuţi în războaie, mi s-a dus vestea, mi-a mers vorba din gură în gură, din om în om, că reclamă nu mi-am făcut. Acum am comenzi din tot judeţul, ba chiar şi din judeţul Arad”, povesteşte meşterul cioplitor în piatră. Condusă de ciocanul care pare destul de greu, dar zici că e un fulg în mâinile lui, dalta a dat viaţă bobocilor şi frunzelor de trandafir de pe crucea la care lucrează. Eugen recunoaşte că are luni mai bune, dar şi luni mai slabe, ca şi comenzi şi câştiguri; dar, dacă e să facă o medie, se încadrează cam la o mie de euro pe lună – „adică, cam tot cât aş câştiga în Italia, să zic, dacă aş fi în construcţii”, însă e acasă, nu plăteşte chirie, doar mai investeşte în consumabilele fără de care nu poate lucra (unelte, materiale). „Anul trecut a fost mai rău, recunosc, poate că din cauza crizei, am fost cam îngândurat la finalul anului, dar anul ăsta, din primăvară, şi-au dat drumul lucrurile, s-au dezgheţat, chiar m-am mirat de câte comenzi am primit”, mărturiseşte Eugen.
Meşterul la lucru:
„Concediu?”. Îl umflă puţin râsul când îl întreb. „Maxim 3 – 4 zile, nu aş putea mai mult. Nuu, nici măcar o săptămână nu cred că aş putea. Eu sunt obişnuit să funcţionez la flux continuu; spre exemplu, vin două sărbători una după alta, vineri şi sâmbătă, nu poţi lucra, vine şi duminica, iar eu până lunea nu mai pot, mă mănâncă palmele, nu pot sta fără să lucrez. Să îmi iau 2 – 3 săptămâni să plec să stau undeva, cu burta la soare? Nu sunt genul, n-aş putea”. Preocuparea lui este să fie mereu inovator, pentru că sunt pretenţii mari pe piaţă, există concurenţă, „trebuie să vii mereu cu idei noi, nu ai voie să te plafonezi. Eu mereu fac câte ceva nou şi original, la fiecare lucrare, o frunză, o ceva, orice, să fie diferit, nou, personalizat”. Asta e semnătura lui, ca să se ştie că el nu face producţie în serie. Niciun model de-al lui nu seamănă perfect cu altul, ci este diferit printr-un detaliu, oricât de mic. „Eu nu zic că sunt cel mai bun. Dar aici, pe zonă, cel puţin pe o rază de 50 – 60 de kilometri, sunt singurul care mai lucrează aşa, tradiţional”. Materia primă preferată a lui Eugen rămâne piatra, dar a lucrat şi în lemn (şi-a făcut singur foişorul din faţa casei) şi ar lucra şi cu metal, fier, i-ar plăcea şi aşa ceva. Într-una din camerele casei, tronează un şemineu parcă desprins din reviste. L-a făcut singur, după capul lui. Arată bine, este funcţional, dar a şi lucrat mult la el. Însă toţi cei care îi trec pragul îl admiră.
Din portofoliul meşterului:
Şemineul din casă
Stâlpi de curte
Troiţa de la Târnava
Detaliu troiţă
Foişorul din curtea casei
Mai demult, la cererea unor părinţi îndureraţi de pierderea fiului lor, a făcut chipul băiatului în marmură, pentru cruce. „Ca să faci o sculptură, un portret, orice, de felul ăsta, trebuie să cunoşti anatomia umană, muşchii, foarte bine. Mi-au venit cu poza, cu chipul lui şi a fost cam greu să fac dintr-o poză un chip în placă de marmură. Mi-a luat o lună să îl fac. E greu să exprimi în piatră trăsăturile unei feţe, căci piatra, prin natura ei, e dură. Nu e plastilină. Din lut e mult mai uşor să faci fizionomii. Plus că trebuia să respect chipul persoanei respective”. Dar l-a făcut. De sculpturi abstracte nu s-a apucat. Încă. „Am tot avut comenzi, am tot avut de lucru. Stau să mă gândesc şi cum ar reacţiona oamenii care vin pe aici, dacă le-ar vedea expuse în curte, poate ar spune că nu am toate doagele acasă. Le-aş înţelege numai eu! (râde meşterul, ghiduş) Plus că mi-ar trebui timp să fac lucrări aşa, de expus la lume. Marii sculptori făceau o lucrare în câţi ani? Probabil că nu aveau altceva de făcut, lumea se învârtea altfel atunci, noi trebuie să câştigăm pâinea zilei de mâine, suntem în secolul vitezei, nu poţi sta”, trage Eugen concluzia care ne ajunge pe toţi, mai devreme sau mai târziu. Chiar şi fără sculpturi, numai cu cruci, troiţe, finisaje, mici lucrări de curte, meşterul speră ca, măcar o vreme, lumea să îşi aducă aminte că au fost făcute de Eugen de la Basarabasa. Mulţumirea lui sufletească e să ştie că omul căruia i-a făcut lucrarea e satisfăcut şi că îl va ţine minte pe meşter. Ramurile cu boboci sunt aproape gata pe cruce, urmează scrisul – textul care aminteşte lumii cine este îngropat sub monumentul funerar. O pauză binemeritată îşi face loc pe banca ascunsă sub o salcie, de lângă casa cioplitorului în piatră. Mai glumim de una – alta, mai râdem, îmi arată balta cu peşti din spatele casei. Îl întreb dacă se vede făcând meseria asta încă 40 de ani de-acum încolo. „Până la 80 de ani?”. Până la 80 de ani. Stă o clipă pe gânduri. „Da. Asta îmi place să fac”.
Cioplirea trandafirilor:
Fotografii: Camelia Jula