Circa 30 de cadre didactice au fost premiate recent în Bistriţa-Năsăud pentru eforturile deosebite în lupta antidiscriminare. Formularea pare pompoasă, însă descrie un adevăr simplu şi frumos: au integrat în învăţământul de masă tot atâţia copii cu autism, nu doar respectându-le drepturile, ci predând în acelaşi timp celorlalţi copii şi părinţi lecţia neurodiversităţii şi a toleranţei. Tocmai de asta, mi se pare trist nu atât cât de ignoranţi sunt unii dintre concetăţenii noştri, dar mai ales de câtă răutate şi autosuficienţă sunt capabili.
de Ana Dragu
Dar e firesc, nu, într-o ţară de olimpici, unde toţi copiii neurotipici sunt perfecţi, nu creează probleme la clasă, nu intră în comă alcoolică în clasa VI-a, nu pică pe capete bacalaureatul, nu fug de la ore şi nu iau profesorii la mişto. Profesorii sunt toţi pedagogi desăvârşiţi, nu întreţin relaţii deviante cu elevii, nu lipsesc de la ore, nu ameninţă copiii NEUROTIPICI că îi aruncă pe geam, sunt extrem de pregătiţi şi capabili să facă faţă oricărei provocări ridicate de un copil. Învăţământul românesc e perfect şi performant. Câte un copil cu Down sau autism ici colo îl destabilizează.
Ştire despre un copil cu Down cu gura lipită cu scotch în clasă: O învățătoare de la școala 114 din București, acuzată că ar fi lipit cu scotch gura unui copil bolnav de Sindromul Down, fiindcă vorbea la oră și se foia în bancă.
Comentariu:
si totusi …. (Luni, 17 decembrie 2012, 20:56)
kin3zu78 [utilizator]
”ce caută un copil cu sindrom down intr-o clasa de copii normali ? Acesti copii au nevoi speciale , au nevoie de personal calificat etc. Sau cu ce a gresit copilul meu ca sa stea in aceeasi clasa cu un astfel de copil ? Si al meu este tot copil , este usor influentabil si impresionabil la aceasta varsta. Mi se pare cea mai mare IDIOTENIE ca sa amesteci copii normali cu cei cu probleme speciale. Si nu este vorba de rea vointa sau altceva, dar sa fim realisti ce face invatatoarea cand are de predat la 22 de copii iar cel cu sindrom down face atunci o criza ? Nu este pregatita pentru al ingriji iar restul copiilor raman garantat traumatizati.”
SOLUŢIE: Simplu, ce să facă? Îi lipeşte gura cu scotch şi-i dă pumni în cap.
Dar să răspundem pe rând la obiecţiile ridicate de părintele îngrijorat că al său copil ar putea fi traumatizat dacă interacţionează zilnic cu un copil cu Sindrom Down, nu de alta, dar sunt printre cele mai comune obiecţii, de altfel prejudecăţi, ridicate ca bariere în integrare:
“Ce caută un copil cu sindrom down intr-o clasa de copii normali?”
– Învaţă. Acel copil învaţă între alţi copii, pentru că are acest drept şi pentru că, datorită eforturilor depuse de părinţi şi terapeuţi şi cadre didactice ani la rând, are capacitatea de a fi acolo. Nu de nota 10, poate nu cu un comportament impecabil, dar nici mai bun, nici mai rău ca orice alt copil care trece clasa cu 6, după ce i se motivează vreo 15 absenţe pentru că a fost la fân cu părinţii, în loc să meargă la şcoală.
“Acesti copii au nevoi speciale , au nevoie de personal calificat etc”
– De acord. Însă din nefericire, nu găsesc sprijinul de care au nevoie în şcolile speciale. Nu de puţine ori, conducerile şcolilor speciale recunosc public că nu au dotările, nici personalul necesar pentru a recupera un copil. Învăţământul special din România e la pământ, ticsit cu cazuri sociale şi copii cu tulburări de comportament, cu un nivel de agresivitate alarmant şi care, la rândul lor, nu au beneficiat de serviciile de recuperare necesare la timp, altfel n-ar fi ajuns aici. Învăţământul special ar trebui să fie ultima soluţie, însă nici măcar asta nu e. Recent, la Bistriţa, un copil cu autism a fost dat afară, ţineţi-vă bine, din învăţământul special. Nu e singurul caz. Pentru că se preferă cazuri light, cazuri sociale, copii veniţi de pe sate care primesc în şcoala specială internat, masă şi bursă. O bătaie de cap mai puţin pentru familiile suprapopulate.
“Sau cu ce a gresit copilul meu ca sa stea in aceeasi clasa cu un astfel de copil ?”
– Ei aici, comentariile sunt de prisos. Fiinţele cu Down sunt sfioase şi blânde, în nici un fel nu e o pedeapsă să fii în preajma lor.
“Si al meu este tot copil , este usor influentabil si impresionabil la aceasta varsta.”
– Copilul cu Down şi cu gura lipită de scotch e şi el, la fel de influenţabil şi de impresionabil. Şi la fel de copil.
“Mi se pare cea mai mare IDIOTENIE ca sa amesteci copii normali cu cei cu probleme speciale.”
– Această IDIOŢENIE se întâmplă. Şi se întâmplă peste tot în lume. În cele mai civilizate state nici nu există şcoli speciale. Copiii sunt şcolarizaţi împreună, cu sprijin adaptat nevoilor fiecăruia dintre ei. Şi când se întâmplă e ca un miracol. Colegii de clasă îl ajută, devin mai buni, mai plini de compasiune, învăţătoarele care vor să facă acest efort îl fac cu trup şi suflet şi spun că acel copil special le luminează ziua, le schimbă percepţia despre ce e sau nu normal, despre e posibil şi ce nu. Copiii neurotipici vor creşte mari şi vor avea copii. Poate sănătoşi, poate nu. Cât de mult ne dorim să aibă atitudini naziste? Cât de mult le dorim să fie judecaţi cu măsura cu care judecă?
“Si nu este vorba de rea vointa sau altceva, dar sa fim realisti ce face invatatoarea cand are de predat la 22 de copii iar cel cu sindrom down face atunci o criza ? Nu este pregatita pentru al ingriji iar restul copiilor raman garantat traumatizati.”
– Nuuu! E vorba doar de ignoranţă şi de egoism, dar chiar să fim realişti. Într-o lume în care copiii neurotipici sunt abandonaţi cu orele pe site-uri de socializare şi sunt expuşi la violenţă zi de zi, ceas de ceas în media, pe stradă, în familie, şansele să fie traumatizaţi de plânsul unui copil cu Down sunt… infime? Sigur că e nevoie de pregătirea cadrelor didactice care, nu de puţine ori, când nu au chef şi bună dispoziţie să facă un efort suplimentar pentru un seamăn, manipulează părinţii celorlalţi copii înspre atitudini de intoleranţă. Însă de regulă, acele familii în care există copii cu nevoi speciale care îşi propun ca ţintă integrarea în învăţământul de masă fac toate eforturile necesare pentru a sprijini cadrele didactice în demersul de integrare. Credeţi-mă, sunt eforturi supraomeneşti, epuizante, eforturi pe care părinţii copiilor neurotipici nu au nevoie să le facă şi doar pentru acest lucru ar trebui să fie recunoscători şi toleranţi.
Şi oare ce e mai traumatizant pentru un copil, nervii altui copil sau faptul că doamna învăţătoare îi lipeşte gura cu scotch şi îi cară palme peste cap?
Ana Dragu este președintele Asociației Autism Europa Bistrița.
Foto: Metroparent.com
Puteți citi și:
Ieri autist, azi schizofrenic. Despre cum a eradicat Statul Român autismul în rândul adulţilor
Urăște-ți aproapele ca pe tine însuți
4 comentarii
Pingback: Atitudini naziste şi soluţii didactice româneşti - Asociația Up Down
http://www.guardian.co.uk/society/2012/dec/18/most-damaged-children-care-failed
In primul rand, daca o invatatoare idioata a lipit gura unui copil cu Down cu scotch, nu inseamna ca asta au patit toti copiii cu acelasi sindrom. Mentionarea repetata a acestui caz in articol e un argument care incearca sa starneasca simpatie, si nu unul valid.
In al doilea rand, problemele pe care le prezinta elevii din ziua de azi, de la absentism la terorizarea profesorilor, nu sunt nici ele un argument. A pretinde ca daca un profesor trebuie si poate sa faca fata acestor probleme atunci trebuie si poate sa faca fata necesitatilor unui copil cu nevoi speciale (si ati recunoscut ca acesti copii au nevoi speciale)este ca si cum ai cere unui medic O.R.L sa te opereze de apendicita. Doar pentru ca vorbim de aceeasi ocupatie, nu inseamna ca in interiorul ei oamenii sunt pregatiti si echipati pentru a face fata unor situatii care intra in mod normal in competenta altor specialisti. Faptul ca acestia in Romania nu exista si situatia scolilor speciale este asa cum ati descris-o, nu inseamna ca introducerea copiilor cu nevoi speciale in scoli normale e o solutie. Ce se va intampla atunci cand un profesor normal, nepregatit in nici un mod pentru lucrul cu un copil cu Down, nu va stii sa gestioneze o situatie specifica acestuia? Va fi acuzat de incompetenta probabil. Incompetenta in ce? Daca vroia sa lucreze cu copii cu nevoi speciale, s-ar fi specializat in asa ceva.
Titlul e de mare impact, ca in articol sa descoperim doar un drept la replica mai extins. Luam si puricam un singur comentariu al unui parinte, ca sa ne construim “cazul”, si-apoi generalizam un gest la o intreaga societate.
NU e atat de simpla integrarea acestor copii cu nevoi speciale. Trebuie implementat un program coerent de minima instruire a educatorilor/invatatorilor, o informare a parintilor celorlalti copii, iar la orele de cultura civica, dirigentie sau religie sa li se explice copiilor cum e cu acceptarea, diversitatea, etc. Aveti senzatia ca singura problema este ca nu sunt acceptati in scolile de masa. A fi tolerat in scoala si a fi integrat e o mare diferenta. Vorbim cu atata usurinta despre “trebuie sa”, “e bine sa”- se intreaba cineva AVEM CU CE?