Două femei din Ținutul Zimbrului, mamă și fiică, demontează pe toate părțile întreaga logică a fast-fashion-ului promovat de Zara.
C
olecțiile, la Zara, se reînnoiesc la două săptămâni; la Oglinzi, colecțiile sunt aceleași – de secole. La Zara, viteza de execuție și costul redus sunt cheia operațiunii; la Oglinzi, valoarea stă în migăleală – iar prețul e doar măsura unei munci care nu pare să simtă vreo nevoie specială de marketing. Producția Zara e de mii și mii de piese de îmbrăcăminte pe zi; la Oglinzi, o singură piesă – o ie, să spunem – nu poate fi gata mai devreme de două săptămâni. La Zara, munca e descompusă în sarcini distincte, ceea ce face ca oamenii care lucrează o haină anume să n-o poată vedea crescând sub ochii lor. La Oglinzi, chiar asta-i șmecheria: totul e făcut de-aceeași mână și mângâiat de-aceeași privire, de la început la sfârșit.
Există, totuși, o asemănare între Zara și Oglinzile din inima Neamțului: și în atelierele globale de fast-fashion, și în cele locale, de slow-fashion, se muncește pe rupte – zi și noapte.
“Când e sărbătoare, Dumnezeu să ne ierte, considerăm că pierdem timp”, spune Maria Răchieru, o femeie de 43 de ani care-a muncit într-o vreme în industria lemnului – și s-a întors, acum 15 ani, la un meșteșug învățat în copilărie: cusătoria. Era încă la grădiniță când a pus prima dată mâna pe ac, îndemnată de mama ei, dar spune că n-a văzut totuși niciodată cusutul drept o meserie. Azi lucrează amândouă cot la cot costume populare într-un atelier îngust, lipit de casa mamei – Maria Istrate, o femeie de 60 de ani, păstrătoarea tradiției în satul Oglinzi, județul Neamț. De o parte a geamului micuț acul împunge țesătura dus și întors, de mii de ori pe zi, de obicei cu fir roșu și negru, culorile tradiționale în Oglinzi – și uneori cu fir auriu, că e la modă. De cealaltă parte a gemulețului, orătăniile dau ocoale prin curte. “Noile proiecte” curg continuu spre cămăruța celor două cusătorese din Oglinzi; au cumpărători din toată țara, dar și de peste hotare – din Spania, Canada și chiar Japonia.
Îndemânarea și migala fac să crească ață cu ață, pe pânza albă, mândria hainei făcute cap-coadă de mână. Se întrețes, în fiece ie, bondiță ori cingătoare, motive străvechi, adunate din toată țara; simboluri al căror înțeles se mai cunoaște în doar câteva zeci de case din România; vrăji din pânză și ață pe care atât de puțini meșteșugari mai știu a le face.
Un costum popular poate fi gata în vreo două săptămâni, de la croială și broderie până la cusut, spălat, călcat. “Ideea e să-ți placă ție prima dată”, spune Maria-fiica. În marea de chinezării de pe piață, încărcate-ochi de broderie industrială, e surprinzător să vezi câți oameni sunt gata să plătească în plus pentru un costum de calitate, în care fiecare cruciuliță e făcută de mână. E surprinzător, mai ales că multe comenzi vin de la ansamblurile populare, care nu se scaldă în bani – plus că spectatorii oricum nu pot face, privind de la distanță, diferența între cusătura manuală și cea industrială – ori de la români din străinătate, care încă rezistă în fața tradițiilor produse în masă. Uneori oamenii vin cu motivele lor, alteori lasă la latitudinea cusătoarelor alegerea modelului; Mariile din Oglinzi au, bineînțeles, un catalog cu motive tradiționale, ușor de recunoscut printre cunoscători.
Și totuși meșteșugurile se pierd, încetul cu încetul. Unele s-au dus deja: țesătoria, de exemplu, e deja o amintire în satele românești; în zilele noastre se țese industrial, iar pânza pe care lucrează Mariile e și ea de import. “Mătasea se cumpără de la Bicaz – în rest ruine, ruine”, spune Maria-fiica.
Meșteșugul lor rezistă încă bine în Oglinzi, ba chiar are șanse să înflorească. Maria-fiica are două fete, Maria și Raluca, și ambele știu să coase. Fratele ei are și el patru fete, printre care și o Marie, care și ele știu să coase. În vacanțe vin la bunica și mai fac un ban din asta. Și femeile din sat mai dau o mână de ajutor – și câștigă, și ele din meșteșugul cusutului.
C
a orice meșteșug, cusătoria se învață în familie, de la mama la fiică, de la soacră la noră sau de la alți meșteri populari. Când e microbul în familie, se prinde de toată lumea. “Dacă îl rog pe soțul meu să depene un ghem sau să pună un elastic, face”, spune Maria-fiica. “Șefa” atelierului, Maria-mama, spune că fiica ei e foarte pricepută: “A învățat bine, ne corectăm una pe alta, ne mai contrazicem, mai descoasem, tot așa”.
“Întotdeauna a fost de lucru, dar de când au pus Ziua Iei, de 3-4 ani de zile, de atunci e o adevărată nebunie”, spune Maria-fiica. Lucrează în fiecare zi, de dimineață până noaptea. “Duminica venim de la biserică, nu știm cum să dormim mai repede, să ne odihnim și noi”, o completează mama. Bărbații casei se ocupă de vaci, capre, bou, porci și păsări și le lasă pe soții să lucreze. Și dacă femeiie sunt Marii, bărbații nu puteau fi decât Ioni. “Tata e Ion, fratele e Ion, soțul e Ion, acatistele de la biserică sunt Ion, Maria, Ion, Maria, Ion, Maria”, glumește Maria-fiica.
Mariile și Ionii din Oglinzi sunt mândri să-și ducă viața în așa sat: e mare – are cam 1.600 de case – și e bine gospodărit. Păstrează, ici și colo, ceva din aerul, obiceiurile și meșteșugurile din vechime. “Dar nu mai e cum era odată, vedeai om pe ogor toată ziua”, spune Maria Istrate, probabil cel mai cunoscut dintre exportatorii din Oglinzi.
E normal, cumva. Tinerii iau drumul străinătății, ca în mai toate satele României, și în urma lor rămâne locul în sine – cu viața, puterile și slăbiciunile lui. La Oglinzi, plecarea tinerilor n-a împiedicat evoluția, se țin mândri oamenii Neamțului. “Avem un sat modern, nu a rămas cu mentalitate învechită”, spune Maria-fiica.
Sigur, ceea ce cos cele două femei în micro-atelierul lor nu va cuceri niciodată lumea, dar îi va dărui un filigran pe care doar acul și mâna unei Marii crescute în Carpați i-o poate coase. Dovadă că, deodamdată, cruciulițele roș-negru de pe hainele lucrate în Oglinzi încă au cerere la export.
Mai multe informații de călătorie despre destinația Ținutul Zimbrului găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.
Fotografii de Mădălin Nicolaescu
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.