‘Acasă la Hundorf’ – Locul unde orice artist se reconectează la natură

2

Maria Morar are o casă veche şi frumoasă, în satul Viişoara, Hundorf după denumirea lui veche, undeva între Sighişoara şi Mediaş. Un spaţiu viu şi plin de istorie, pe care vrea să-l pună la dispoziţia celor dornici să creeze, să înveţe sau să se descopere pe sine, aproape de lucrurile simple, de firescul unei vieţi naturale, fără telefon, internet sau TV. Însă cu ţărani, cu mult verde şi cu relaxare.

 

de Camelia Moga

 

Ei pot fi scriitori, traducători, artişti plastici, arhitecţi, restauratori – artişti, într-un cuvânt. Dar sunt bineveniţi toţi cei care vor să guste din plin savoarea vieţii de la ţară, cu tradiţiile şi obiceiurile ei. Cu acest proiect personal, numit simplu “Acasă la Hundorf”, Maria aduce la viaţă un vis din copilărie în care casa părintească avea să devină un loc de întâlnire pentru artişti, dar şi o sursă de inspiraţie şi încredere pentru sătenii ei dragi care au nevoie de curaj şi puţin imbold să redevină ţărani autentici, încrezători în valorile lor şi mândri de ei înşişi.

Când nu face pâine la cuptorul casei părinteşti sau se îngrijeşte de grădină si livadă, Maria Morar este expert în comunicare şi PR, se ocupă cu diverse proiecte teatrale naţionale şi europene la UNITER, şi o dată pe an numele său este asociat cu Festivalul Naţional de Teatru.

Legendele locului spun că la Hundorf Maria Tereza îşi dresa câinii de vânătoare, pe atunci satul de iobagi fiind domeniu regal ce aparţinea de actualul Dumbrăveni. Tot ele spun că de pe dealul care acum se cheamă „La Cetate” Maria Tereza şi-a cărat toată piatra neceară construirii castelului de la Dumbrăveni. Iar poveştile familiei vorbesc despre bunicul Zaharia, om aspru şi harnic, care strângea lumea acasă şi nu-i lăsa să plece până nu-i înveselea, scrie Maria pe blogul dedicat proiectului. Cât despre copilăria trăită acasă la Hundorf, Maria îşi aminteşte cu drag de rubedenii şi vecini, clăci, războaie de ţesut, adunări mari pe la sărbători, saşi şi români laolaltă, colindat coclaurile, poveşti şi multă muncă. De creaţiile tatălui care meşterea într-una prin şura şi şopronul lui şi de frumuseţile pe care mama le făcea la războiul de ţesut, în nopţile lungi de iarnă, cântând.

Construită cu bani făcuţi în America şi înregistrată în „cartea funduară” chezaro crăiască în anul 1880, casa de la Hundorf a fost, ani buni, o gospodărie ţărănească mare şi fudulă, şi a strâns în ea multe istorii şi lucruri ţărăneşti, care şi acum aşteaptă cuminţi să fie puse la lucru.

 

 

“Acasă la Hundorf” cum s-a născut acest proiect şi cui îi este el destinat?

Este o acţiune pe care o amân de foarte multă vreme. Aveam o proiecţie de viitor şi ştiam că Hundorful va fi un loc de întâlnire pentru artişti, pentru ca e o zonă foarte legată de creaţie. Pe măsură ce a trecut timpul, informaţia cu care am fost bombardată, diferitele proiecte în care am fost implicată, nu numai că au nuanţat, dar mi-au şi întărit acea convingere. Dincolo de întâlnirea asta cu artiştii, are şi o altă componentă foarte importantă care ţine de un fel de menţinere a unei comunităţi rurale, aşa cum într-un fel sau altul ea este în memoria sentimentală a unora dintre noi – că e legată de părinţi, că e legată de bunici –  dar o comunitate rurală care dacă se pierde sau e într-un real pericol să se piardă, am fi mult mai singuri.

Ceea ce încerc să construiesc acolo se bazează pe un principiu în care eu cred şi anume joncţiunea între un spaţiu tradiţional, cu tot ce înseamnă el- de la mod de viaţă, cultură, valori, construcţie – şi creativitatea cea mai înaltă, cea mai avangardistă, dacă vrei.

Vreau să las lucrurile să curgă, să se lege, într-un mod cât se poate de firesc. Şi să meargă nu doar înspre valorificare, ci spre conştientizare şi regăsire a celor două comunităţi care aparent nu au nimic în comun, dar de fapt sunt legate prin acest spirit creativ pe care amândouă îl au şi de care toată lumea are nevoie. Asta vreau să fac cu Hundorful.

Mi-ar plăcea ca această direcţie a infuzării în comunitate, a învăţării şi a sprijinului comun a celor două comunităţi să o gestionez la început. Nu o gândesc decât ca un modul pilot, pe un an, până când lumea traversează nişte etape – te cunoşti, extragi de la ei ce se poate şi produci. Cine ştie ce iese după aceea? Nu ştiu… Dar este clar că va fi o altă continuare. Poate alţii vor să o ia de la capăt, alţii duc mai departe ce au făcut împreună cu comunitatea aceea. Ideea este ca tot timpul să fim atenţi că ţinta noastră este să păstrăm spiritul viu.

Sunt deja printre artişti doritori care şi-au exprimat intenţia să vină la Hundorf?

Proiectul este la început. Acum încerc să găsesc doritorii care vor să meargă acolo. Şi l-am deschis către două direcţii mari, care străbat aceleaşi mecanisme. Unele cu o ţintă precisă, altele pentru că aşa se întâmplă.

Prima direcţie este cea care este deschisă artiştilor, tinerilor artişti, şi cercetătorilor. Acolo au posibilitatea să se focuseze pe temă, să se retragă într-un spaţiu care nu-i disturbă cu bombardament informatic şi gălăgios, ca într-un spaţiu citatin. Nu au internet, nu merg telefoanele mobile, n-am televizor. Punct. Şi atunci au această posbilitate de relaxare, în sensul bun al cuvântului. Te duci acolo şi ai posibilitatea să te relaxezi şi să te gândeşti, pentru că relaxarea e esenţială ca să-ţi zburde mintea. Dacă eşti stresat şi eşti în program, şi trebuie să faci una, alta, nu mai ai timp să fii creativ. Dar acolo ai posibilitatea să te linişteşti, să hălăduieşti pe dealuri, să te întâlneşti cu oameni de acolo, să mai stai de vorbă cu ei, să te duci seara după lapte, având, în paralel, posibilitatea de focusare pe temă. Asta ar fi o dată. Când spun şi cercetători, o spun în sensul în care este posibil să fie tineri interesaţi de unele aspecte de cercetare, unele cu instrumentele specifice ale cercetării – că e vorba de cercetarea culturilor tradiţionale, de arhitectură tradiţională, de ce-o mai fi, dar şi pe această zonă este o posibilitate. Cu precizarea că aceşti oameni care ar fi doritori să petreacă oareşce vreme acolo, cu ţinta lor personală strict delimitată, intră într-un dialog cu o comunitate rurală. Or, oamenii de acolo îl iau ca pe un imbold de a rămâne la fel.

 

 

Dincolo de componenta artistică a proiectului, cum vezi contribuţia lui la un reviriment al zonei, pe partea de tradiţii, obiceiuri, etc?

Satul se cheamă acum Viişoara, dar eu îi zic Hundorf, după vechea lui denumire. Este în judeţul Mureş. A trecut perioada lui de îmbătrânire, dar este clar un sat care şi-a pierdut identitatea şi nu-şi are alta. Asta este marea problemă.

Încerc să aduc tineri care ar sta acolo, pe perioade. E ca un fel de şcoală, i-am zis. Ideea este ca tinerii să înveţe de la omenii de acolo din sat ceva – cum e cu grădina, cum e cu animalele, cu bucătăria tradiţională, de la ciorbe şi ce s-o mai face p-acolo, până la conserve şi făcutul în cuptor, sau chestiuni care ţin de cultură – meşteşugit, dantelă, tricotat, ţesut (nu vorbesc de războiul de ţesut care este maximul posibil, şi până acolo este drum lung de făcut), apoi cântece, colinde, jocuri, etc. Dar mecanismul este unul esenţial – să faci corp comun cu comunitatea, să te întâlneşti, să povesteşti cu ea, să scoţi ce mai e de scos de la bătrânii care mai sunt. Să încerci să-i determini să fie mândrii de ei aşa cum sunt. Tinerii merg în străinătate şi lucrează şi totuşi se întorc acasă, pe bună dreptate, să-şi facă casele. Să le mai modernizeze, să le mai văruiască, să-şi mai cumpere un cal.

Acesta nu este un sat intrat într-un circuit turistic şi nici nu-mi doresc lucrul acesta. Ştii, banu-i ochiul dracului. Atât timp cât cineva îi orientează către această tentă exclusiv turistică, se pierde ceea ce eu vreau să fac, un spirit comunitar, un fel de a fi, de a gândi, un anumit tip de valori, pe care chiar şi ăştia mai tinerii care se mai duc în străinătate tot îl au, dar nu ştiu că-l au.

S-au obişnuit cu el şi nu mai fac diferenţa…

Exact. Ei trebuie să reînveţe să fie mândri de ceea ce sunt ei. Trebuie să ştie că este bine să facă lucrurile aşa cum sunt. În mod evident trebuie să trăiască, să-şi găsească o sursă de trai, dar, în acelaşi timp, trebuie să ţină la felul lor de a fi. Aceasta este ţinta acestui proiect. Şi nu vreau să o fac ca pe un tip de proiect anume. Lucrurile trebuie să se construiască la modul lor firesc, de păstrare a acelui spirit. Iniţiativele legate de dezvoltare rurală, regională, merg pe acest făgaş extrem de cuantificabil, globalizant, tocmai pentru că nu au în vedere tocmai acest spirit de adâncime al unei comunităţi rurale.

Aceste comunităţi se învaţă una pe alta, se sprijină una pe alta, este o construcţie de durată care trebuie să se înlănţuie firesc. Eu am încredere în acea receptivitate a comunităţii rurale care are nevoie de modele, de exemple, de poveşti, să li se spună: “ce-ai stricat nene oblonul ăla, batu-l-ar Dumnezeu de oblon, şi ţi-ai pus ditai termopanu?” Aşa, din poveşti! Aşa cum am convingerea că dacă cineva de aici vine şi se duce la una din bătrânele care mai ştie să facă dantele sau ciucuri şi spune: “hai, mă, ajută-mă şi pe mine să fac ciucuri, uite vin aici…”. Sigur, păstrându-le ritualurile lor, timpii în care ei pot să facă ciucuri. Că ei nu se apucă de lucru manual sau mai ştiu eu ce chestii de creaţie decât iarna, când nu au de lucru la pământ şi când nu trebuie să stea toată ziua prin grădini.

Acest val de firesc se duce şi către cei mai tineri, care sunt în putere, dar şi către copii. Copiii aceia, câţi mai sunt la şcoală, nimeni nu-i învaţă, nici uneori părinţii lor, că nu mai au de ce.  Dar se reactivează fără niciun efort aparent – claca, dantela, ciucurii, şamd. Acesta este sensul acestui proiect – al unui corp comun firesc în care două comunităţi aparent fără nicio legătură se ajută una pe alta şi îşi menţin un spirit creativ şi de identitate. Totul este la început şi încerc să identific potenţialii doritori pentru aşa ceva. Identific acum comunităţi de tineri extrem de creative, un fel de revoluţie de catifea făcută underground, dar de extrem de bună calitate, comunităţi cu mare personalitate, tineri şcoliţi, implicaţi, care într-un fel sau altul caută sau se caută, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun.

Sunt tot felul de comunităţi, e un fel de colcăială de creativitate sub coaja oficială, cultural vorbind. Pe aceştia trebuie să îi cauţi, să-i valorizezi, ei sunt potenţialul real. E foarte important să-ţi creezi un fel de comunitate, să intri în anumite legături. Am cunoscut-o pe Ştefana Popa, cu Incubator 107, prin ea pe cei de la Village Life – o comunitate de tineri plecaţi din ţară cu părinţii, să se şcolească sau să lucreze acolo, dar care nu sunt rupţi de România. Ar vrea să se reîntoarcă, ca saşii, dar nu au sau nu ştiu unde. Sunt sătui de metropole, de succese. Confunzi uşor rutina cu valoarea şi e un mare pericol. România încă îţi mai dă posibilitatea să valorifici spiritul acesta de libertate şi creaţie care dincolo s-a marketinizat, e cuantificat. Prin ei i-am cunoscut pe cei de la Ideas for Talent. Şi sigur că ne ajutăm unii pe alţii. Există aceste comunităţi care caută şi mă bucur să le cunosc şi să ne legăm unii de alţii. De aici vine sprijinul real.

În momentul în care faci parte dintr-o comunitate, exişti, semnalizezi, poţi trage după tine şi pe cei care pot fi autorităţi locale, financiare, etc. Pe cei care au mintea mult prea ocupată. Nu că noi nu am avea-o. Facem proiectele astea şi avem şi un job ca să trăim.

 

 

Dacă vreau să ajung acasă’, la Hundorf, care sunt paşii pe care trebuie să-i parcurg?

Am făcut un mic regulament pentru cei care ar merge acolo să creeze. Sigur că trebuie să se înscrie, să ştiu cam în ce perioadă vin, iar ei să ştie condiţiile minimale. Se plăteşte o cazare de 20 de lei pe zi. Dacă intrăm în faza aia în care trebuie să stau şi eu acolo şi pot să asigur şi masă, vedem cum ne descurcăm. Las toate lucrurile deschise ca posibilitate. Sunt 5 camere pentru cazare, în total. Este o casă asupra căreia eu am intervenit, restaurând-o în 2002. I-am păstrat toată specificitatea locului, dar am adus-o la un confort necesar. Soţul meu şi acum râde de mine: “şi acum speli vasele afară, cum te-ai învăţat o viaţă!”. După ce nu am mai avut veceul de după sura am murit…să nu mă mai duc să mă uit la stele?!

Nu vreau să stau eu acolo. Sigur că-i pun în legătură cu diverşi oameni pentru minimalele cumpărături de trai, acolo, unde au totul la dispoziţie, dacă vor să cumpere lapte sau altele, după care îi las, să se gospodăreasca singuri. Unii poate nu vor să mănânce dimineaţa, îşi fac ei ce vor, când vor, este treaba lor. Este bine să aibă această libertate şi lejeritate în a-şi administra propriul program şi a intra când vor în legătură cu ceilalţi. Clar. Pentru celălalt drum, la fel, este nevoie să ştiu că se doreşte şi să putem fixa după aceea programul şcolii, modulele. De această dată eu însă sunt cea care aş sta acolo. Nu fac eu treaba – uite, domne, vă rog să faceţi cunoştinţă cu…, dar într-un fel sau altul trebuie să ghidez un pic de la spate toate cele. Eu sunt cea care cunoaşte ambele comunităţi.

Aş sta în funcţie de numărul celor care se înscriu o anumită perioadă. Acest tip de şcoală eu l-aş vedea în câteva module. Sigur e în funcţie şi de cât poate să stea omul şi de ce vrea, dar cu siguranţă este nevoie de o perioadă în care lumea se infuzează în comunitatea aceea. Aici sigur că trebuie să facem un program zilnic. Nu poţi să-i laşi să doarmă până la ora 2. Dacă cineva vrea să vină să se relaxeze pur şi simplu, este deschis să o facă, dar atunci nu intră în aceste rigori.

Cum ai gândit aceste module?

Un prim modul ar fi această infuzie în comunitate, în care trebuie să urmezi un program. Te trezeşti de dimineaţă să te duci cu cineva poate la câmp să munceşti, să te mai duci apoi seara să vezi care este povestea. Cineva să stea acasă să prepare chestiuni legate de gospodărie Deci e o perioadă de infuzare, pur şi simplu. Să începi să mai cunoşti lumea, să intri acolo în vorbă cu ei, să te mai hilizeşti, etc. Perioada de a face cunoştinţă, cum i-aş zice eu. Această perioadă are foarte multe deschideri şi foarte multe potenţialităţi. Cred că într-un fel duce la: “păi uite, noi mai venim şi peste nu ştiu când…”. Mai dai o altă perioadă pe care o dublezi, ducându-te totuşi cu o ţintă. Te mai duci la bătrâni şi scoţi ce mai poţi tu de la ei, pe parcursul unui an. Pentru că ei începând de primvara până toamna târziu după ce îşi strâng de pe câmp şi din grădină toate alea, sunt prinşi cu o grămadă de lucruri, dar poţi traversa aceste etape, te cunoşti…Şi începi şi scoţi: ”păi ce aţi zice, noi am vrea să petrecem Crăciunul aici, să mergem la colindat, ne învăţaţi nişte colinde?”; “Păi aş vrea să fac şi eu nişte ciucuri, tu ştii că ştii ciucuri?!” Şi ei încep: “bătu-i-ar de ciucuri, că nu mai vreau, dar hai, să încercăm…”. Au totală dorinţă să participe, am încredere.

Aşa se fac lucrurile – firesc, difuz, acolo la bază. Sigur că la un moment dat poţi să te duci să vorbeşti la şcoală, cu copiii, într-un spaţiu organizat, să-i spui popii, dar lucrurile de acolo pornesc, de la om cu om, asta este baza. Altminteri se pierd lucrurile. Eu ştiu. Dorinţa mea cea mai mare este să-mi repun războaiele în funcţiune. Mama m-a învăţat să ţes – că făceam covoare cu mâna sau cu suveica sau preşuri – dar trebuie să ştii să pui războiul. Toate ustensilele sunt la mine acasă, în pod, funcţionale.

În momentul în care m-am apucat şi mi-am refăcut casa, toţi m-au bodogănit. Casa este foarte veche, construită la sfârşitul secolului 19. E foarte sănătoasă, construită după legile zonei, cu fundaţie foarte înaltă, de piatră, cu ziduri groase de 3 cărămizi, ca o cazemată, cu cele 3 camere – tindă, casa dinaintre şi cămara. Punct. Casa aparţine familiei mele şi a  trecut din generaţie în generaţie. De aceea a adunat extrem de multă istorie şi enorm de multe poveşti. Este înscrisă în Cartea Funciară a zonei, care şi acum funcţionează, din 1880. Când a fost construită nu ştiu.

Acoperişul l-am refăcut cu ţiglă solzi. M-au bodogănit: “Da’ ce pui iar d-aia? Uite, tu copilă, că ăia vin din Germania şi or pus d-aia de tablă”. “Nu-mi trăbă coperiş de tablă”, zic.  Lor li se aprinde beculeţul imediat. Am cerdacul vechi din lemn de fag, din lemn de esenţă, şi poartă din aceea făcută cu lemn, meşterită. Un an întreg, vecinul meu, Sorin, care este foarte bun meşter în lemn, un tipicar, mi-a răzuit la obloane şi mi-a făcut cerdacul şi le-am revopsit. N-am vrut să stric nimic din ele. Acum vreau să pun obloane şi la celelalte camere. Tot ei să se ocupe… Pe mine mă doare sufletul când văd că-şi scot obloanele şi pun geam termopan. Mor. Sau că-şi scot tigla solzi. Schimbă şi aspectul casei. E totuşi un aspect acolo care ţine de specificitatea locului. Or, ei trebuie puţin câte puţin readuşi la această poveste. Încet, încet.

“Da’ ce faci tu copilă, vrei să faci muzeu aici?”, mă mai întreabă. Au sufletul curat şi, încă ceva, eu sunt de-a lor. Ei mă ştiu de când mă aflu pe lumea asta. Dar am plecat la şcoală, în Bucureşti. Plecând, ei au zis: uite a plecat, a făcut şcoală, domnă mare, cine ştie pe unde e, şi, hop, m-am întors, n-am lăsat casa – “uite, n-o lăsat casa, şi-o făcut-o, fain şi-o făcut-o. Uite, lucră la grădină…şi tot face în cuptor”.

La Dumbrăveni, oraşul de lângă noi, acele mici brutarii locale au preluat reţetele de pâine şi fac şi lichiu, prăjitura locului care se face în cuptorul de pâine. Şi mulţi dintre oameni zic că nu se mai necăjesc să facă ei la cuptor, că îţi cam ia o zi – până ştii să arzi cuptorul, îţi trebuie lemne, să frămânţi… Şi mă duc acasă şi de fiecare dată eu fac în cuptor lichiu. Tanti Letiţia, o vecină, a început să facă şi ea în cuptor. ”Ţi-a fost greu?”, o intreb. “Nu, mintenaş am făcut, ce să mai dau atâţia bani pe la Mayer!”. Cu atât mai mult cu cât mai stau încă acasă şi mai fac puţin grâu, iar ouă, lapte şi smântână au, nu cumpără ca mine.

 

 

Cum se întreţin acolo în comunitate?

Ei încă mai practică acolo ceea ce se cheamă agricultura de subzistenţă, care le face oarecari venituri. Mai vând nişte ouă, duc laptele la Lăptărie, mai duc nişte viţei la abator, mai vând nişte purcei, dar la nivel mic. În rest, au totul în gospodărie, din ce lucrează cu mâna.

Sunt 3 categorii în satul acela. Bătrânii. Îi iubesc de mor, nu ştiu cum să-i mai pun la treabă, cât mai pot să mai facă, să mai storc din ei cât se poate. Tinerii care au terminat şcoala şi n-au de lucru sau mai pleacă în străinătăţuri, dar nu stau tot timpul acolo, se duc lucrează, dar tot aici vin. Şi am încredere în aceşti tineri, care ei trebuie să fie mândri de ei, în primul rând. Atât timp cât sunt aici trebuie să ştie să păstreze şi să se înşurubeze în acel spirit, pe care îl au, îl fac. Apoi mai există un fel de notabilităţi de sat, asupra cărora este mai greu să intervii. Deşi sunt ţărani, ei vor să fie domni. Că sunt angajaţi pe la instituţiile alea de acolo din sat…ei sunt domni. Şi următoarea categorie sunt copiii, care e clar că trebuie atraşi.

Când vin primii vizitatori la Hundorf?

Pentru artişti şi cercetători am deja nişte înscrieri. M-am gândit să deschid în primăvară, ca după aceea să o pot lăsa deschisă pe tot parcursul anului. Deja au început înscrierile şi pentru grupul de şcoală. Aşa că, cine doreşte, recomand să intre pe blogul dedicat acestui proiect. Este suficient să se înscrie şi să îmi spună pentru ce – vrea o chestiune de rezidenţă sau vrea să mergem pe acest pilot de şcoală. Nu e nicio restricţie.

Organizezi Festivalul Naţional de Teatru, eşti mămică cu normă întreagă, ai un job la UNITER, când mai ai timp să te ocupi de proiectul de la Hundorf, să vorbeşti cu oamenii, să faci pâine la cuptor, să lucrezi grădina?

Cred în această joncţiune între mediul tradiţional şi creativitatea cât se poate de avangardistă. Mediul meu natural este acest mediu creativ. Eu sunt filolog de meserie şi în momentul în care am terminat facultatea am ştiut că vreau să intru în mediul teatral. Mi-a plăcut lucrul acesta de la început, aşa cum am ştiut că voi fi profesor în satul meu când ies la pensie.

Eu vreau să mă întorc acolo, la un moment dat, definitiv. Dar până mă întorc, să stau şi să predau copiilor acolo, aş vrea să mă întorc cu tot bagajul meu de experienţe culturale, artistice, de conexiuni, în sensul în care pot să le reîntorc acolo.

 

Foto: Acasalahundorf.wordpress.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


2 comentarii

  1. Pingback: Acasă la Hundorf « Pâine bună pentru toţi

Reply To jan Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger