Cool and Erotic Trivia: Isteria, masajele pelviene şi vibratorul medical

O cutie dreptunghiulară din metal cu căptuşeală de piele şi un braţ ca un şarpe ce atârnă de-a lungul ei. Un dispozitiv de forma unui uscător de păr, cu o bilă de cauciuc ataşată la capăt, care toarce când e băgat în priză. Un altul, de aceeaşi formă, dar mai mare şi mai plat, din oţel inoxidabil, care vibrează şi împrăştie şocuri electrice blânde.

Acestea sunt o parte din „dispozitivele de relaxare musculo-scheletică” pe care revista Wired le-a găsit în 1999 într-un muzeu din Minneapolis dedicat electricităţii. Mai colocvial, e vorba de vibratoarele medicale cu care doctorii erei victoriene îşi masturbau pacientele pentru a le stimula sănătatea. De ce?

Despre femeile care sufereau de migrene, ameţeală, nervozitate, iritabilitate, instabilitate emoţională, respiraţie limitată, melancolie, agresivitate, depresie, apăsare abdominală, dureri musculare, paralizie sau insomnie se credea că au probleme cu sistemul reproducător. Medicii din era victoriană (1827-1901) şi cei de dinaintea lor puneau astfel de simptome pe seama isteriei feminine, ghidaţi de mitul uterului rătăcitor formulat de grecii antici. În limba greacă, cuvântul „isterie” desemna uterul, iar simptomele asociate afecţiunii care a ajuns să poarte acelaşi nume au fost puse de filosofii antici în cârca organului feminin. Acesta era considerat un soi de animal „care, atunci când nu era satisfăcut, se supăra şi străbatea corpul în toate direcţiile, provocând tot felul de indispoziţii şi boli”, după cum scria medicul Thomas Sydenham la 1680.

Această ipoteză este descrisă simplu şi concis de către Platon: „Uterul (…), atunci când rămâne nefolosit prea multă vreme după pubertate, devine extrem de neliniştit, rătăcind prin corp şi împiedicând respiraţia” (Neil Micklem, The Nature of Hysteria, 1996). Mai pe larg, anticii credeau că sufocarea şi nebunia prindeau viaţă în rândul femeilor ale căror utere erau prea uşoare sau uscate din cauza lipsei raporturilor sexuale. Organul genital feminin o lua razna şi presa inima, plămânii sau diafragma, simptomele fiind generate în partea corpului în care se oprea. Pentru a-l ţine în frâu, medicii antici Galen şi Avicenna propuneau masarea organelor genitale ale femeii cu un deget înăuntru până la atingerea „paroxismului isteric”. Masajul genital până la orgasm apare în lucrarile lui Hipocrate, ale lui Celsus în secolul I î.Hr., ale lui Aretaeus, Soranus şi Galen în secolul II î.Hr. şi se extinde chiar şi în secolul al XIX-lea.

În medicina medievală şi renascentistă, apoi şi în cea victoriană, medicii prescriau raporturi sexuale dacă femeile erau măritate, măritişul dacă erau singure sau masajul pelvian practicat de un medic sau de o moaşă. Având în vedere asprimea morală a perioadei victoriene, e greu de vizualizat un medic care masturbează în cabinetul său femei puritane din clasa de mijloc şi din cea de sus. Raţionamentul lor era însă următorul: din moment ce sexul implică penetrarea până la obţinerea orgasmului masculin, înseamnă că atunci când nu există penetrare până la orgasm, nu există nici sex. Aşa că, în vremurile în care nu se cădea ca femeile să aibă pofte sexuale, era acceptabil ca ele să viziteze un medic sau să se lase vizitate de un medic când aveau simptome de isterie. Şi era şi normal să o facă. Orgasmul, mai ales cel feminin, înseamnă mai mult decât nişte simple contracţii musculare stârnite de stimularea organelor genitale.

Întreg organismul tresare la stimularea sexuală. Mai întâi plămânii, care respiră mai greu, apoi inima, care începe să bată mai tare şi intensifică circulaţia sangvină, pompând mai mult oxigen în corp. Corpul se încălzeşte şi porii pielii dezlănţuie sudoarea pentru a răcori trupul. Creierul este foarte activ şi transmite mesaje muşchilor, care răspund prin contracţii ce intensifică plăcerea. Chiar şi în medicina modernă se ştie foarte bine că un nivel crescut de oxigen nu numai că ne face mai energici, dar face şi ca organele interne şi structura musculară a trupului nostru să funcţioneze la capacitate maximă. Transpiraţia, la rândul ei, este considerată un răspuns sănătos pentru că degajă organismul de căldură în exces, stres şi alte apăsări emoţionale.

„Paroxismul isteric” era însă dificil de atins şi nu prea era pe placul medicilor (cel puţin asta spun documentele istorice), aşa că în secolul XIX, o dată cu răspândirea curentului alternativ (bateriile nu erau considerate eficiente pentru că le lăsau baltă pe femei la jumătatea drumului spre paroxism), au apărut dispozitivele de masare, care au scurtat tratamentul de la câteva ore la câteva minute. Primul vibrator electromecanic a fost folosit în 1873, într-un azil din Franţa, pentru tratarea isteriei, însoţit de masaje cu apă, odihnă, izolare sau evitarea unor sarcini solicitante pentru minte. La început, dispozitivele erau din metal, aveau mânere din lemn şi cântăreau între 2 şi 7 kilograme în funcţie de dimensiunea motorului ce le făcea să toarcă.

În ultimele două decenii ale secolului XIX au fost inventate peste 50 de tipuri de vibratoare. Unele combinau vibraţiile cu muzica, altele împrăştiau raze ultraviolete. Unul dinte ele era visul oricărei gospodine: un motor cu ataşamente pentru frământat şi măcinat, dar şi pentru vibrat. Până în anii 1920, peste zece companii americane intraseră în industria vibratoarelor, după care, brusc, dispozitivele au început să dispară din viaţa clasei de mijloc. Nu se ştie exact de ce, însă Rachel Maines, autoarea volumului The Technology of Orgasm: “Hysteria,” the Vibrator, and Women’s Sexual Satisfaction, are totuşi o ipoteză pentru asta: faptul că vibratoarele au început să apară în filme porno. De exemplu, într-o asemenea producţie din anii ’20, o femeie ajunge acasă cu partenerul ei, îl respinge cu castitate, apoi se refugiază degrabă în dormitor, îşi smulge hainele, apucă vibratorul şi…

Instrumentul cu pricina s-a transformat în cele din urmă dintr-o ustensilă medicală pentru tratarea isteriei într-una de marketing şi de explorare a sexualităţii feminine, începând să apară modele din ce în ce mai mici şi mai uşor de pitit în sertar, printre haine. În plus, ştiinţa modernă de secol XX a stabilit că isteria nu era ce se credea până atunci. Dar despre asta citiţi aici.